Tărâmul nemuritorilor: Hunza – Valea Vieţii 
În anul 1870, un general britanic împreună cu garnizoana sa urcă pentru prima dată pe valea râului Hunza, o zonă uitată de timp, ascunsă în ungherele muntoase din nord-estul Indiei de atunci. Intreaga omenire se afla în faţa unui miracol care sfida regulile ştiinţei oficiale. Oamenii care trăiau de milenii în acest loc uitat de boală, suferinţă, tristeţe şi stres, atingeau vârste incredibile, se bucurau de o stare a sănătăţii nemai-întâlnită nicaieri în lume şi puteau procrea la vârste la care cei mai mulţi occidentali zăceau deja în sicrie. Astazi, misterul Văii Hunza şi al locuitorilor este la fel de mare, în ciuda sutelor de investigaţii şi cercetari ştiinţifice. Beatitudinea uluitoare a acestui loc, suprapusă longevităţii deja proverbiale a locuitorilor săi, pare să ascundă, în continuare, secretul Frumuseţii fără Bătrâneţe şi al Vieţii fără de Moarte...
Undeva în Pakistan …
Daca o căutăm strict după coordonate geografice, Hunza este o mica vale muntoasă din regiunea Gilgit-Baltistan, provincia autonomă de nord-vest din Pakistan. Întreaga vale este situată la înălţimea medie de 2.500 de metri, având o suprafaţă de 7.900 kilometri pătraţi. Fostul oraş Baltit, actualmente Karimbad este principalul oraşel al regiunii, astăzi - o populară destinaţie turistică, datorită priveliştilor spectaculoase din împrejurimi. Zona este marginită de munţi maiestuoşi, precum Utar Sar, Rakaposhi, Bojahagur Duanasir II, precum şi piscurile Hunza, Ghenta, Diran şi Bublimating: toţi munţii enumeraţi străpungând cerul cu înaltimi de peste 6 000 metri.
Istoria locului este interesantă, Hunza fiind la începuturile sale un mic stat izolat, mărginit de Tibet la nord-est, şi Munţii Pamir la nord-vest . Principatul condus în mod tradiţional de prinţi denumiti pe aceste meleaguri, Thum, a fost dizolvat în anul 1974, când a fost inclus în frontierele Pakistanului actual de către Zulfikar Ali Bhutto
Schimbarea politică nu a deranjat prea mult cursul vieţii de aici, locuitorii continuând să trăiască în aceeaşi stare de libertate cum vieţuiseră în ultimii 900 de ani sub conducerea Thum-ilor locali. Britanicii încercaseră şi ei, fără prea mult succes, să stăpânească cu pumn de fier valea. Întreaga perioadă de dominaţie britanică s-a întins doar între anii 1889-1892. Ultimul prinţ, Thum Mir Safdar Ali Khan Hunza, a fugit în Kashgar-ul chinez, cerând azil politic. Baştinaşilor nu le-a fost deloc greu să îşi apere valea în timpul invaziilor, deoarece trecătorile prin care se făcea pe vremuri accesul în zonă aveau o lăţime de doar 50 centimetri!
Temperatura aerului în vale oscilează între + 27 grade Celsius şi - 10 grade Celsius pe timp de iarnă, când întregul complex al Trecătorii Karakoram este blocat de zăpezi. Districtul Hunza-Nagar a devenit cea mai nouă diviziune din teritoriul Gilgit-Baltistan, fiind inclus de-abia în luna iulie a anului 2009.
La marginea Raiului …Valea Hunza este de o frumuseţe absolută, ireală. Toţi marii călători care au venit şi aici, atraşi de faima locului şi de longevitatea extremă a băştinaşilor, declară cu mâna pe inimă că nu au mai întâlnit nicăieri o asemenea alăturare armonioasă de minuni naturale. Trecatoarea prin care se intră din Gilgit în Hunza este foarte dificil de parcurs, fiind situată la înaltimea de 4.176 metri.
Odată intrat în vale, trecatorului i se dezvăluie în faţa ochilor un peisaj edenic, iar dacă soarele scaldă piscurile înzapezite şi valea multicoloră, senzaţiile sunt indescriptibile, şi puternic amplificate de aerul tare şi nefiresc de curat al înalţimilor.
Văile de piatră albăstruie ale munţilor, mărginesc de o parte şi de alta grădini şi terase cultivate cu pomi fructiferi şi orz, alturi de păşuni netede, unde pasc turme de animale crescute pentru lâna, laptele şi carnea lor. Deoarece în valea Hunza plouă rar, localnicii au dezvoltat în timp un ingenios sistem de irigaţii prin care apa cristalină provenită din topirea periodică a gheţarilor se scurge către grădinile, păşunile şi locuinţele lor. Originalul sistem de apeducte are o lungime totală de peste 80 km şi preia în mare parte apa scursă din gheţarul Ultar situat la înalţimea de 7 788 metri, în Muntele Rakaposhi. Apeductul alcătuit din lemn, este ancorat în stâncă cu piroane lungi de oţel.
Inaccesibilitatea văii combinată cu relieful extrem de accidentat a dus la secole de izolare faţă de orice influenţă venită din exterior. Spre exemplu, nu mai devreme de anii '50 ai secolului trecut, locuitorii din Hunza nu văzuseră nici măcar un singur Jeep sau avion în zbor, în ciuda faptului că armata Pakistaneză amenajase deja un aeroport în Gilgit, la doar 70 km distanţă de Hunza.
Sursele istorice ne spun ca hunzakuţii, cum sunt denumiti băstinaşii, se bucurau de un renume de pastori turbulenţi şi agresivi. Cu toate acestea, cu doar 10 ani înaintea sosirii britanicilor în zonă, oamenii semnaseră un tratat de prietenie şi neagersiune cu comunităţile cu care se învecinau. Le-a fost destul de greu, ţinând cont că timp de sute de ani se ocupaseră în principal cu jefuirea caravanelor chineze care traversau trecătorile muntoase ce leagă Tibetul de Kashmir. Conform folclorului local, tratatul de pace şi buna vecinatate a fost semnat numai în urma deselor insistenţe ale fiului Thum-ului faţă de acesta. Juniorul ajunsese atât de oripilat de torturile şi crimele săvârşite de părintele său, încât l-a convins în cele din urmă să renunţe la banditismul oficial şi să îşi cruţe vecinii.
Urmaşii lui Alexandru cel Mare? La începutul secolului XX, mai mulţi antropologi şi etnologi care au intrat pentru prima oara în contact cu hunzakuţii, au insistat ca acest grup etnic total diferit de celelalte comunităţi din jurul său, ar fi nici mai mult nici mai puţin decât urmasii soldaţilor din armata legendarului Alexandru Macedon. Soldaţi care ar fi fost lasaţi în acest avanpost îndepărtat de către Cuceritor, după care au fost uitaţi sub vânturile aspre ale istoriei. Captivanta ipoteză a ramas în sertarele istoricilor, neavând prea multă credibilitate printre specialiştii vremii.
Cu toate acestea, studiiile efectuate începand cu anii '70, au venit cu rezultate şocante. Totul a început de la analizele limbii băştinaşilor. Denumit Burushaksi, limbajul hunzakut este total diferit de limbile şi dialectele triburilor din imprejurimi. Analizele istoric-fonetice au scos la iveala că Burushaksi este nimic altceva decat un amestec lingvistic dintre vechea limbă macedoneană şi limbile vorbite în Antichitate în Imperiul Elenistic-Persan.
Hunzakutii au pielea albă şi fizionomie tipic caucaziană. In anul 1950, cercetatorul John Clark nota despre desele cazuri de copii cu părul şaten, blond şi chiar roşcat, afirmând că dacă acei copii ar fi fost îmbracaţi în stil european, nu s-ar deosebi cu nimic de copii unei şcoli din Scoţia sau Irlanda. Femeile Hunza sunt deosebit de frumoase şi delicate, înfăţişarea lor fiind foarte diferită de cea a femeilor care trăiesc în satele adiacente Văii. O parte dintre antropologi susţine că acest fapt se datorează raidurilor din trecut, în care bărbaţii Hunza căutau să răpească femei din caravenele persane, femei renumite în toata Asia pentru frumuseţea lor ireala.
Limba băştinaşilor nu are cuvinte de împrumut din dialectele hinduse, urdu sau lepcha, vorbite în zonă. Pentru a compensa eventuala izolare a hunzakutilor în rândul cetăţenilor pakistanezi, autorităţile de la Islamabad au deschis totuşi şcoli de limba urdu. Culturile terasate din Vale se întind ca un puzzle multicolor pana la 50 nivele de înalţime. La baza se află casele oamenilor, iar deasupra culturile agricole. Zona a fost sărăcacioasă în mod tradiţional. Locuitorii au pentru propria vale o vorba edificatoare: « Aici este ţara unde nimic nu este îndeajuns »...Poate doar vieţile matusalemice şi pietrele.
Adevarul este că aici, vitregia Naturii a făcut ca oamenii să se mulţumeasca dintotdeauna cu puţin. Pământul este deosebit de sărac, tot bălegarul strans de la animale este folosit la îngraşarea stratului superficial de sol care acopera stâncile. Sol care a fost adus aici doar sub forma prafului transportat de vânturile reci. Numarul animalelor este limitat de lipsa păşunilor. Turmele de capre, oi şi iaci sunt duse vara pe culmile înalte ale munţilor unde se mai găsesc petice de verdeaţă. Astăzi, localnicii din Hunza şi-au pierdut din reputaţia de briganzi din trecut, fiind faimoşi pentru ospitalitatea arătată turiştilor.
Rata alfabetizării din Vale este printre cele mai ridicate din Pakistan, atingand o cifră de peste 90% în rândul copiilor hunzakuţi. Practic, orice copil din generaţiile recente urmează şcoala pană la nivelul liceului. Mulţi aleg să meargă mai departe şi studiază în universităţi din Pakistan sau Occident. Majoritatea hunzakuţilor din zilele noastre sunt musulmani aparţinând sectei ismailiţilor, venerandu-l pe Înalţimea Sa, Prinţul Karim Aga Khan IV. În satul Ganish, peste 90% din locuitori sunt musulmani şiiţi.
Tătic la 80 de ani… Dacă în orice altă provincie a Pakistanului, speranţa de viaţă atinge circa 50-60 ani, tipic de altfel pentru o ţară din lumea a treia, se pare ca în Valea Hunza oamenii de ştiinţă sunt martori direcţi ai unui fenomen incredibil. Conform studiilor derulate sub egida a numerosi cercetatori, în Valea Hunza traiesc probabil cei mai longevivi oameni din lume.
Primul dintre cercetatorii care şi-a dedicat viaţa analizei amanunţite a asa-numitului "Mit Hunza" a fost americanul Jay Milton Hoffman, care în anul 1960 a fost delegat de către U.S. National Geriatric Society să studieze cauzele şi factorii care determină starea de sănătate şi longevitatea proverbială a hunzakuţilor. Dr. Hoffman şi-a notat observaţie într-o lucrare care avea să facă multe valuri în medicina modernă. Volumul "Hunza: Secrets of the World's Healthiest and Oldest Living People" relatează despre un ţinut îndepărtat unde oamenii nu suferă de bolile comune populaţiilor occidentale sedentarizate şi consumatoare de alimente nocive. În Hunza, nici măcar cei mai bătrâni oameni nu sufereau de Parkinson, colesterol mărit, boli de inima, cancer (cancerul este totalmente necunoscut în rândul lor), artrita, carii dentare, afecţiuni ale vezicii urinare, diabet, tuberculoza, hipertensiune arterială, alergii, astm, boli de ficat, constipatie, hemoroizi sau alte sute de afecţiuni care vin ca o ironică notă de plată pentru noi, cei "civilizaţi, avansaţi tehnologic şi atotştiutori în ignoranţa noastră educată...
În Hunza nu exista spital, farmacie, azil de nebuni, secţie de poliţie, închisori, crime sau cerşetori. Iar asta nu din cauză că aceşti oameni sunt prea « barbari » sau săraci să le construiască, ci pentru că nu au existat niciodată, iar societatea hunzakuţilor nu are pur şi simplu nevoie de aceste avanposturi ale "omului civilizat". Credeţi sau nu, dar aici se întâlnesc la tot pasul bătrânei şi bătrânici simpatici care nu mai ţin minte când anume s-au născut, dar care au vârste de 120-140 (!) ani, conform măsuratorilor şi analizelor de ultimă ora.
În Hunza, oamenii mor fie în urma accidentelor, fie de bătrâneţe, la vârste matusalemice. În niciun caz nu sunt seceraţi de boli degenerative, precum bătrânii din Occident. Dar cea mai mare surpriza a medicinei moderne a avut loc în urma investigării cazurilor des întâlnite în care "mamele" aveau 60-70 ani si "taţii" 70-90 ani. Pare incredibil, nu?
Unul dintre avantajele combinaţiei de factori precum alimentaţie specifică, calitatea superioară a aerului şi a apei, alături de munca fizică neostoită, a dus la acest miracol al vieţii. La vârste la care alţi oameni sunt deja în sicrie sau au rolul unor bunici ramoliţi care se târâie cu ajutorul bastoanelor sau al scaunului cu rotile, lichidul seminal al bătrânilor din Hunza are încă capacitatea de a procrea. La început, autorităţile pakistaneze au refuzat să recunoască această neobişnuita situaţie, comentând ironic că odraslele nou nascute ale bătrânilor de 80 ani, aparţineau, de fapt, altor tineri din sate. Dar testele de paternitate efectuate în laboratoare din Marea Britanie şi S.U.A. au certificat că miturile şi zvonurile erau adevarate, iar bătrânii octogenari sunt, într-adevar, taţii nou născuţilor.
Bucate pentru viaţă îndelungă ….Populaţiile umane care au beneficiat de-a lungul timpului de câmpii mănoase, bune de cultivat şi de păşuni abundente, potrivite pentru creşterea turmelor de animale, s-au bucurat dintotdeauna de o viaţă uşoara, în care găsirea şi prepararea hranei a devenit treptat o arta, nu o chestiune de viaţă şi de moarte. Nu a fost cazul hunzakuţilor. Păşunile erau aproape inaccesibile, animalele lor erau ţinute în cea mai mare parte a anului în grajduri şi hrănite cu sărăcacioase resturi vegetale. Contrar modei vegetariene din prezent, care dictează cu litera de lege că mâncatul cărnii duce la toate bolile posibile şi scurtează viaţa, hunzakuţii nu s-au dat niciodată înapoi de la consumul cărnii de oaie, capra şi iac, găinile fiind foarte rare în Vale.
Goniţi de asprimea zilelor de iarnă, când frigul tăios amplifică foamea, vânătorii locali escaladau stâncile la vânatoare de capre salbatice Markhor, mufloni, gâşte, cocori, raţe şi fazani. De la un animal mancau totul, nu doar carnea. Pielea, creierul, organele interne - tot era consumat, pană si oasele erau sparte pentru recoltarea măduvei. Carnea era foarte cautată în aşanumita « Dieta de Iarnă Hunza ». În anotimpul rece, nevoia de calorii era stringenta, iar localnicii o suplineau prin consumul intensiv de lapte, brânzeturi şi unt.
Cu totul alta este "Dieta de Vara", când băştinaşii se hrănesc după o tradiţie foarte veche pe care o respectă cu stricteţe. Dacă în anotimpul rece aveau o dietă foarte bogată în grăsimi animale, odată cu venirea primaverii, alimentatia lor se schimba în mod radical.
În primul rând, o mare parte a alimentelor sunt consumate crude, fără a fi gătite sau prelucrate în foc. Vegetalele sunt mâncate pe loc, imediat ce sunt culese. De fapt, în anotimpul cald, masa zilnică se compune din peşte 80% legume şi fructe consumate crude. La o analiză ştiinţifica a reieşit că hunzakutii beneficiază de 40% calorii din cereale nedecorticate, 30% calorii din legume, 15% calorii din fructe, 10% din leguminoase si doar 1% din alimente de provenienta animală.
Cazurile de obezitate provocata de exces de calorii sunt necunoscute aici, mai dese find cele de malnutriţie. Copii sunt alăptaţi până la 6-7 ani, fapt care le aduce un sistem imunitar de fier şi un aport de calciu neegalat, comparativ cu copii occidentalilor. Aerul rece şi altitudine ridicată fac ca microbii şi bacteriile să fie aproape inexistente. Rozatoarele şi insectele care transmit diverse boli sunt necunoscute în Vale. Alimentele nu sunt niciodată procesate sau rafinate. Aici nimeni nu consuma zahăr, foarte preţuită este în schimb mierea.
Unul dintre secretele longevitatii de invidiat a băştinaşilor constă în consumarea în cantităţi imense a caiselor. Caisul este unul dintre puţinii pomi fructiferi care s-au putut adapta la asprimea climei din regiune. Caisele sunt mâncate crude în anotimpul cald, iar cantităţile care nu pot fi consumate sunt pregatite pentru iarnă intr-un mod original. Caisele rămase sunt taiate în două şi puse la uscat pe tăvi uriaşe de lemn, care sunt urcate apoi pe acoperişul caselor pentru ca soarele timid de vară să conserve principiile active, vitaminele şi mineralele din valoroasele fructe. La fel sunt preparate şi ciresele sau prunele. Sâmburii de caise sunt sparţi, iar miezul este strâns cu mare grija. După ce este uscat tot la soare, miezul sâmburilor este măcinat într-o faină din care femeile Hunza pregătesc aluat pentru pâine şi prăjituri tradiţionale. Caisele conţin mari cantităţi de vitamină B-17 un excelent element natural împotriva cancerului.
Un alt secret al longevitatii rezidă, probabil, în modalitatea "neortodoxa" prin care localnicii îşi gătesc tradiţionala "Paine Hunza". Pentru relizarea acestui aliment miraculos, băştinaşii macină în piatră boabe de grâu, orz şi hrişcă. Făina rezultată este amestecată cu ulei de canola, miere, melasă, lapte de soia, sare de mare, scorţişoara, nucşoară, suc proaspat de lămâie şi portocală, ouă, ulei de măsline, praf de curry, pătrunjel, ghimbir şi banane uscate, multe dintre aceste ingredinte fiind obţinute de băştinaşi în urma trocului. Pâinea rezultată este coaptă pe jumatate în tipsii mari de metal. Tradiţia cere sa fie coaptă doar pe jumatate, astfel încât principiile active, vitaminele si nutrientii să nu fie distruşi de temperaturile mari din cuptor.
Poate că întreg secretul sănătaţii şi longevitatii acestor oameni stă, de fapt, în simpla şi banala apă. Cu un singur amendament necesar: apa baută de hunzakuti provine din izvoarele care o aduc din gheţarul Ultar. Analizele de laboratoar au arătăt că apa din ghetarul Vaii Hunza este foarte bogată în potasiu şi cesiu, din acest motiv apa pura baută de băştinaşi este o apa foarte bogată în metale active/alcaline care, în ultimă instanţă, previn apartiţia cancerului.
Pană când ştiinţa va dezlega cu adevărat misterul longevităţii acestor oameni, într-o vale ascunsă din Himalaya, boala si bătrâneţea vor fi sfidate în continuare. Atât timp cât vor fi respectate tradiţiile şi obiceiurile străvechi din acest colţ uitat de lume.
Legenda spune că, în anul 708, Arhanghelul Mihail i-ar fi apărut Sfântului Aubert, pe atunci episcop de Avranches, şi i-ar fi poruncit să ridice o biserică pe mica insula din largul coastei normande, pe locul pe care odinioară se aflase un fort al galilor armoricani si apoi al romanilor.
Insula a fost anexata de către William I "Sabie Lunga", duce de Normandia, în anul 933, iar în anul 966, o comunitate de preoţi benedictini şi-a găsit adăpostul permanent în biserica Saint Michel, construind o buna parte din ceea ce avea să devină, într-un final, abaţia cu acelaşi nume.
Anii de glorie ai aşezării monahale au început odată cu ascensiunea lui Wilhelm Cuceritorul şi ocuparea Angliei de către acesta. In schimbul sprijinului acordat viitorului monarh, preoţii au primit largi posesiuni, inclusiv o insula în apropiere de Cornwall , acolo unde avea sa fie ridicată o sora a abaţiei normade, prioria Saint Michel de Penzance .
Războiul de 100 de ani dintre Anglia şi Franţa a transformat abaţia în teatru de război, ea nefiind însă cucerita graţie fortificaţiilor ridicate în secolele XI-XIV. Astăzi, doua dintre bombardele engleze, abandonate de către asediatori, numite Le Michelettes, sunt încă expuse în apropierea zidurilor abaţiei
Atât de mult mersese faima aşezării încât, alături de Roma şi Compostela, abaţia Saint Michel devenise al treilea loc de pelerinaj, ca importanţă, din Europa medievala. Chiar regele Ludovic al XI-lea al Franţei, întemeietorul ordinului Arhanghelului Mihail, în anul 1496, a intenţionat ca mânăstirea să devină sediul acestui ordin, doar distanţa mare dintre Paris şi Normandia făcând ca visul său să nu se realizeze.
A urmat apoi Revoluţia Franceză, iar Saint Michel a fost aproape părăsită şi, apoi, transformată în închisoare pentru susţinătorii regalităţii. A fost nevoie de intervenţia intelectualităţii franceze, în frunte cu Victor Hugo, pentru a reda abaţia patrimoniului naţional al Franţei. Abia în anul 1966, o comunitate de preoţi s-a reîntors pe insulă, reluând o tradiţie veche de peste 1300 de ani.
Cu timpul, în jurul mânăstirii, a început să reînvie şi satul medieval, în prezent insula având o populaţie de 80 de persoane, dintre care 50 sunt călugări. Inclusă în patrimoniul mondial UNESCO încă din anul 1979, abaţia Saint Michel a devenit iarăşi o Mecca a pelerinilor, primind anual peste 3 milioane de credincioşi.
