Powered By Blogger

vineri, 24 februarie 2012

Thrive

THRIVE este un documentar neconvenţional care ridică vălul asupra a ceea ce se întâmplă cu adevărat în lumea noastră, face legătura, mai clar decât în alte locuri, între fizică, cosmologie, geometrie sacră, teoria evoluţiei.

miercuri, 22 februarie 2012

DE DRAGOBETE

Dragobetele este sărbătorit în Calendarul Popular în ziua de 24 februarie. Cum vremurile s-au schimbat, tinerii au dat uitării pe Dragobete zis şi Dragomir, Ioan Dragobete, Cap de Primăvară - tânărul zeu al dragostei din panteonul mitologiei româneşti. Menţionez că pe vremuri, această sărbătoare nu era prezentă în toate regiunile ţării. Potrivit atestărilor, ea era cunoscută în sud, mai cu seamă în Oltenia.

   Dragobete-Cap de primăvara este una dintre sărbătorile ce prevestesc începutul primăverii. Românii numeau sărbătoarea Dragobetelui şi "Logodna păsărilor", deoarece în această zi păsările se împerecheau şi îşi făceau cuib. În lumea satelor, această presupusă logodnă a păsărilor a fost adoptată simbolic de către oameni. Se credea că păsările neâmperecheate în aceasta zi rămâneau stinghere până la Dragobetele din anul viitor, ceea ce era valabil şi în lumea oamenilor

Cum se sărbătorea Dragobetele
   În dimineaţa zilei de 24 februarie, tinerii ieşeau din sat la pădure, făceau o horă, se sărutau şi se strângeau în braţe. Fetele adunau flori de primăvara pe care le foloseau pentru descântecele de dragoste. Viorelele şi tămâioarele erau păstrate până la Sânziene, pe 24 iunie, când erau aruncate pe o apă curgătoare. Exista credinţa că cele care nu făceau acest lucru, rămâneau nelogodite. Pretutindeni se auzea zicala: "Dragobetele sărută fetele!".

  Nu cred că este întâmplător faptul ca tinerii ieşeau la pădure în această zi, dacă ţinem seama că Dragobetele locuia prin păduri, pentru a pedepsi persoanele care au lucrat în ziua prăznuirii sale. De aici a luat naştere şi expresia "Nu te-o prinde Dragobetele prin pădure".

  În apropierea prânzului, fetele începeau să coboare în fugă spre sat. Această fugă era numită "zburătorit". Flăcăii urmăreau fetele dragi şi acestea se lăsau prinse dacă tinerii erau după placul inimii lor. Avea loc o îmbrăţişare, ce era urmată de un sărut, care semnifica logodna pentru cel puţin un an de zile. Mulţi părinţi abia acum aflau simpatiile tinerilor. Se întâmpla ca unii să fie mulţumiţi, iar în cazul în care nu erau de acord cu alegerea făcută, logodna virtuală era respectată.
  Dragobetele trebuia ţinut cu orice preţ: Dacă nu se făcea cumva Dragobetele, se credea că tinerii nu se vor îndrăgosti în anul care urma. În plus, un semn rău era dacă o fată sau un băiat nu întâlnea la Dragobete măcar un reprezentant al sexului opus, opinia generală fiind că, tot anul, respectivii nu vor mai fi iubiţi, iar dacă o fată ieşea împreună cu un băiat şi nu se sărutau, se credea despre ei că nu se vor mai iubi în acel an.
 
În dimineaţa zilei de Dragobete fetele şi femeile tinere strângeau zăpada proaspătă, o topeau şi se spălau cu apa astfel obţinută pe cap, crezând că vor avea părul şi tenul placute admiratorilor.
 
De obicei, tinerii, fete şi băieţi, se adunau mai mulţi la o casă, pentru a-şi "face de Dragobete", fiind convinşi că, în felul acesta, vor fi îndrăgostiţi întregul an, până la viitorul Dragobete.
  Această întâlnire se transforma, adesea, într-o adevărată petrecere, cu mâncare şi băutură. De multe ori băieţii mergeau în satele vecine, chiuind şi cântând peste dealuri, pentru a participa acolo la sărbătoarea Dragobetelui.
Uneori, fetele se acuzau unele pe altele pentru farmecele de urâciune făcute împotriva adversarelor, dar de cele mai multe ori tinerii se întâlneau pentru a-şi face jurăminte de prietenie.

Etimologia cuvântului Dragobete

  Unii filologi susţin ca numele "Dragobete" provine de la două cuvinte vechi slave "dragu" şi "biti", care s-ar traduce prin expresia "a fi drag". Alţi filologi susţin că vine din cuvintele dacice “trago” - ţap (mai târziu devenit “drago”) şi “bete” - picioare. Ţapul simbolizând la romani fecunditatea!

  Exista şi ipoteza că "Dragobetele” se traduce prin "chipul frumos din Casa lui Dumnezeu, tânărul frumos, ales ", de la cuvintele dacice "drag”, ce semnifica "chip frumos”, "chip de lumina’’ şi "betel”- "casa lui Dumnezeu”.

  Etnograful Marcel Lutic susţine ca „Majoritatea denumirilor pentru această sărbătoare sunt "calchieri" după numele din slava veche a sărbătorii creştine a "Aflării Capului Sfântului Ioan Botezătorul", sărbătoare numită în spaţiul slav "Glavo-Obretenia". Românii au adaptat această denumire din slava, aşa apărând în veacurile evului de mijloc denumirile "Vobritenia", "Rogobete"," Bragobete", "Bragovete" (unele dintre ele, foarte apropiate de mult mai cunoscutul Dragobete), până când, probabil şi sub influenţa principalelor caracteristici ale sărbătorii, s-a impus pe arii destul de extinse, mai ales în sudul şi sud-vestul României, denumirea "Dragobete".

Floarea dragostei
  În lumea satului, plantele erau de mare ajutor pentru a afla dacă tinerii se căsătoresc. Una din aceste plante era numită Floarea dragostei, o plantă cu frunze în formă de lance şi flori roz-purpurii, care creştea în locuri înalte. Se plantau în grădină două fire de Floarea dragostei pentru tinerii îndrăgostiţi şi dacă cele două plante se apropiau, era semn ca ei se vor căsători.

Dacă în unele legende, Dragobete apare ca fiu al Babei Dochia, în altele ca fiind Năvalnicul sau cumnatul lui Lăzărică cel mort din dor de plăcinte, un lucru e sigur: este tânăr şi este protectorul dragostei şi al îndrăgostiţilor.

Dragobete - zeu al dragostei pe plaiurile româneşti

  Opoziţia Dochiei (anul vechi) este nora sa, tot un personaj feminin care apare, în unele legende, este soţia lui Dragobete, (Dragomir, Iovan). Dragobete, numit şi Cap de Primăvara, era sărbătorit, în funcţie de zona etnografică, în una din zilele de la sfârşitul lunii februarie şi începutul lunii martie. După legendă, el este fiul Babei Dochia şi reprezintă, în opoziţie cu aceasta, principiul pozitiv. Dragobetele, purtătorul dragostei şi al bunei dispoziţii păstrează unele atribuţii ale zeului dragostei, Cupidon.

Dragobete - sărbătorit în ziua împerecherii păsărilor
 
    El este sărbătorit în ziua împerecherii păsărilor care se strâng în stoluri, ciripesc şi încep să-şi construiască cuiburile. De aceea, fetele şi băieţii aşteptau cu nerăbdare şi sărbătoreau Dragobetele pentru a fi şi ei îndrăgostiţi tot anul. În această zi, considerată, local, prima zi de primăvară, fetele şi băieţii se adunau în grupuri şi ieşeau hăulind şi chiuind în câmp, de unde adunau viorele şi tămâioare. La Sânziene culegeau alte două flori, roji (un fel de trandafir sălbatic) şi oglici (flori mici galbene), numite surioarele viorelelor şi tămâioarelor, le făceau buchete şi le slobozeau pe apă. Tradiţia susţine că împreunarea florilor surori, vitregite de natură să nu se întâlnească niciodată, echivala cu o faptă bună, reprezentând jumătate de sărindar.

Dragobete - Cap de Primăvara, Cap de Vara, fiu al Babei Dochia

  Dragobete este un zeu tânăr al Panteonului autohton cu data fixă de celebrare în acelaşi sat, dar variabilă de la zonă la zonă (24 şi 28 februarie; 1 şi 25 martie), patron al dragostei şi bunei dispoziţii pe plaiurile româneşti. În unele tradiţii este numit Cap de Primăvara, Cap de Vară, fiu al Babei Dochia şi cumnat cu eroul vegetaţional Lăzărică. Dragobete este identificat cu Cupidon, zeul dragostei în mitologia romană, şi cu Eros, zeul iubirii în mitologia greacă (Muntenia, Dobrogea, Oltenia, Transilvania).

   
Se crede că la ziua lui păsările nemigratoare se strâng în stoluri, ciripesc, se împerechează şi încep să-şi construiască cuiburile. Păsările neîmperecheate în această zi rămâneau stinghere şi fără pui până la Dragobetele din anul viitor. Asemănător păsărilor, fetele şi băieţii trebuiau să se întâlnească pentru a fi îndrăgostiţi pe parcursul întregului an. Pretutindeni se auzea zicala: "Dragobetele sărută fetele!" Dacă timpul era favorabil, fetele şi feciorii se adunau în cete şi ieşeau la pădure hăulind şi chiuind pentru a culege primele flori ale primăverii. Din zăpada netopită până la Dragobete fetele şi nevestele tinere îşi făceau rezerve de apa cu care se spălau în anumite zile ale anului, pentru păstrarea frumuseţii (Muntenia, Oltenia, Dobrogea, Transilvania).

  
   Dragostea curată a tinerilor, asociată de români cu ciripitul şi împerecherea păsărilor de padure, este pusă sub protecţia unei îndrăgite reprezentări mitice, Dragobetele. El este identificat şi cu o altă reprezentare mitica a Panteonului românesc, Năvalnicul, fecior frumos care ia minţile fetelor şi nevestelor tinere, motiv pentru care a fost metamorfozat de Maica Domnului în planta de dragoste care îi poarta numele (o specie de feriga). Celebrarea lui Dragobete este prefaţată de o altă zi îndrăgită de tineri, Vlasie.

Sfântul mucenic Vlasie (11 februarie) din calendarul ortodox a devenit în Calendarul popular protector al păsărilor de pădure şi al femeilor gravide. De ziua lui s-ar întoarce păsările migratoare, li s-ar deschide ciocul şi ar începe a cânta. Peste două săptămâni, la Dragobete, se strâng în stoluri, ciripesc, se împerechează şi încep să-şi construiască cuiburile în care îşi vor creşte puii. De frică să nu ciricăie/ciripească ca păsările, nimeni nu lucra în ziua de Dragobete. Din păcate, această frumoasa zi a dragostei, născută pe pământ românesc, încă vie în satele olteneşti, intim legată de ritmurile naturii (înfloritul florilor de primăvară, împerecherea păsărilor) se încearcă a fi înlocuită de Sf. Valentin, sărbătoare de import, apărută de câţiva ani pe trotuarele şi pieţele publice ale oraşelor.

Dragobete, zeu al tineretii in Panteonul autohton, patron al dragostei 

    
       La noi, Dragobete era ziua când fetele şi băieţii se îmbrăcau în haine de sărbătoare şi, dacă timpul era frumos, porneau în grupuri prin lunci şi păduri, cântând şi căutând primele flori de primăvară. Fetele strângeau în această zi ghiocei, viorele şi tămâioase, pe care le puneau la icoane, pentru a le păstra până la Sânziene, când le aruncau în apele curgătoare. Dacă, întâmplător, se nimerea să găsească şi fragi înfloriţi, florile acestora erau adunate în buchete ce se puneau, mai apoi, în lăutoarea fetelor, în timp ce se rosteau cuvintele: "Floride fragă/Din luna lui Faur/La toată lumea să fiu dragă / Urâciunile să le desparţi".


  
Se mai credea că în ziua de Dragobete păsările nemigratoare se adună în stoluri, ciripesc, îşi aleg perechea şi încep să-şi construiască cuiburile, păsările neîmperecheate acum rămânând fără pui peste vară. Oamenii bătrâni ţineau această zi pentru friguri şi alte boli.

Dragobetele - o contrapondere la sărbătoarea de Sfântul Valentin

  Sfântul Valentin a trăit în secolul al doilea şi a fost un preot în timpul împaratului Claudiu al II-lea. Acest împărat a interzis toate căsătoriile şi logodnele în Roma, considerând că soldaţii necăsătoriţi se luptau mai bine decât cei căsătoriţi pentru că nu aveau pe nimeni care să îi aştepte acasă. Preotul Valentin a fost unul dintre cei care i-a ajutat pe tineri să se căsătorească în secret. Valentin a fost prins, încarcerat şi torturat pentru că a încălcat porunca împăratului Claudiu. Se spune că Asterius, unul din judecătorii lui Valentin, avea o fiică oarbă, iar Valentin s-a rugat alături de ea, astfel că ea s-a vindecat. Ca rezultat, Aterius a trecut la creştinism.

  În anul 269, Valentin a fost condamnat la moarte. Legenda spune că ultimele sale cuvinte au fost scrise către fiica lui Aterius şi erau "al tău Valentin", aceasta fiind motivaţia pentru scrisorelele şi felicitările de Ziua Îndrăgostiţilor. În anul 496, papa Gelasius a oficializat data de 14 februarie ca ziua Sfântului Valentin. Treptat, 14 februarie a devenit ziua în care se făcea schimb de mesaje de dragoste, iar Valentin a devenit sfântul patron al îndrăgostiţilor. Ziua era sărbătorită prin trimiterea de cadouri cu mesaje de dragoste.

  Observăm în ceea ce se întâmplă astăzi o reluare a ideii precreştine cu conotaţii foarte negative, pentru că şi astăzi există asemenea practici care justifică imoralitatea, desfrâul dintre tineri, ideea de căsătorie de probă sau de o zi, ideea de petrecere şi nu ideea de jertfă, de bucurie, de familie întărită aşa cum o vede sfântul Valentin.

Zmeul, personajul pozitiv din basme


Vom demonta astăzi un mit, şi anume că Făt-Frumos este personajul pozitiv din basmele româneşti, iar Zmeul un ticălos fără pereche. În fapt, aşa cum vom vedea imediat, lucrurile stau exact pe dos.
Pentru asta, să facem mai întâi un mic profil psihologic al celor mai importante personaje din basmele româneşti.

Împăratul
E un moş senil şi complet incompetent. Singurul merit că a ajuns îm! părat e că a fost primul născut. Nu e în stare să aibă grijă de fii-sa, prin urmare mă întreb cum mama dracului ar putea avea grijă de ditai împărăţia. Nevastă-sa lipseşte din peisaj, e subînţeles moartă şi l-a lăsat cu trei fete care sigur nu-s ale lui, fiindcă moşul are vreo 70 de ani şi aia mică în jur de şaişpe. Deşi e înconjurat de viziri, dregători, sfătuitori, când e să ia vreo decizie îţi vine să-l iei la palme: primul individ care-i aduce fata înapoi o primeşte de nevastă şi mai ia şi jumătate de împărăţie. Strămoşul său care a întemeiat dinastia se răsuceşte în mormânt.

Fata cea mare şi fata cea mijlocie
Sunt nişte strâmbăciuni nasoale, plate şi complexate, care-şi urăsc sora mai mică pentru că e mignonă, are fund, ţâţe, e în centrul atenţiei şi e aia răpita, ba se mai şi mărită înaintea lor. Sunt atât de jenante că nici un zmeu nu le vrea.

Fata cea mică
E aia răsfăţata, bunăciunea învăţată să i se facă toate poftele. Mai e şi curvă de mică. Nici nu vreau să vorbesc mai mult despre ea, că mă enervez.

Făt-Frumos (Fefe F-F)
De obicei, e unu’ căruia nu i-a plăcut cartea: ori prinţ, ori vreun coate-goale. Frumuşel şi efeminat, metrosexual nativ. Ar fi stat să frece menta în continuare şi să se ia la trântă prin iarbă cu oile, cu fraţii lui sau cu flăcăii satului, da’ vrea să dea lovitura. Şi, când boul de împărat dă sfoară-n ţară cu fiică-sa şi tronul premiu, normal că se prezintă primul. Habar n-are cum arată fata împăratului, dar nici ! nu-l interesează prea mult, de fapt vrea împărăţia. Şi oricum ştie de la tovarăşi că de obicei e răpită bucata familiei, nu cârjele ălelante două.

Calul
E singurul personaj pozitiv din toată povestea care merită apreciere. Înainte de episodul cu jăratec zace slab, bubos şi răpciugos în grajd, ceea ce arată încă o dată că împăratul e un idiot – nu aşa te porţi cu o asemenea comoară. Calul e cel care îi face strategia lui Făt-Frumos, în vorbe puţine şi concise. Nu zice prea multe pentru că probabil îi e jenă să intre-n vorbă cu un oportunist analfabet. În sufletul lui, îşi doreşte să fie în echipa Zmeului.

Mama Zmeilor
Este exact opusul împăratul
ui. În primul rând, la ea e sigur că e mama zmeilor. Apoi, a făcut trei băieţi care e fiecare la casa lui, nu două plângăcioase şi-o curvă care stau pe capul lui, ca împăratul. Şi ia hotărâri bune şi de una singură, n-are nevoie de o armată de viziri, dregători, sfătuitori, etc.

Zmeul
E un tip hotărât, energic şi forţos. Probabil are un nas cât toate zilele, umblă neras, e păros şi are palmele tăbăcite. Asta ce ne spune? Că e un om care munceşte! A tras din greu ca să ajungă unde e – a ucis, a luptat, a umblat, a jefuit, s-a preocupat de cariera lui! Aşa merg lucrurile pe tărâmul celălalt, acolo nu-ţi dă nimeni un castel că te cheamă împăratul-nu-ştiu-cum. E sigur că Zmeul şi-a clădit palatul cu mâinile lui. Bine, o mai fi avut nişte muncitori pe care i-a mâncat după aia, dar sunt convins că a stat cu ei acolo, pe capul lor, să vadă cum pun ăia marmura în baie, să nu-l tragă-n piept şi să-l fure. Şi mi se pare normal să-i mănânce la sfârşit, ştim cu toţii cum sunt muncitorii.
Mai ştim că are o moşie imensă, populată cu tot felul de jivine ticăloase. Chiar credeţi că e uşor de administrat aşa ceva, să-i ţii în frâu pe toţi ăia? Păi aia nu sunt proşti ca ţăranii împăratului, dacă nu stai cu pleoapa pe ei… Deci, Zmeul e un bun gospodar, un bun cunoscător de oameni, un excelent strateg militar şi un bun trezorerier.
Dar Zmeul e un tip cinstit în sentimente şi cam fără noroc la femei. I-a venit vârsta însurătorii, a stat, a analizat, a cercetat, şi-a căutat nevastă. n-a găsit pe nimeni pe placul lui în propriul tărâm (ce s-alegi din jivinele alea?), deci s-a uitat la vecini. S-a îndrăgostit de fata aia mică a împăratului (ştie ce-i frumos, măcar fizic, şi nici nu încalcă eticheta, ţinteşte la acelaşi rang) şi a procedat în consecinţă, aşa cum cerea tradiţia: a luat-o la el. Aşa a făcut şi tac-su cu mă-sa, şi bunicul lui, şi străbunicul lui, la vremea lor. Aşa e normal: clar, fără ascunzişuri, umblat cu şoalda şi alte prosteli. Pui problema direct: “Fă, te iubesc, te vreau! Treci încoace.” Şi prostul chiar o iubeşte: n-o forţează, n-o siluieşte, e romantic, are o grădină cu trandafiri, o înconjoară de bogăţii, îi face toate poftele. N-am auzit nici o poveste în care Zmeul s-o ţină pe prinţesă legată în beci, goală-puşcă şi să vină s-o violeze când are el chef, după cum ar merita. Peste tot citesc numai de caftane, covoare, tiare, bucate alese, mătăsuri fine, rochii, giuvaere, o ţine-n puf. Omul e familist şi serios, nu-şi uită îndatoririle: se duce-n fiecare zi la muncă şi anunţă civilizat, cu buzduganul, când vine acasă. Şi toate astea pentru ea, ca să n-o sufoce cu atenţie, să-i lase spaţiu, să fie liberă, să aibă matracuca timp să-şi facă unghiile, să nu facă istericale că, vezi doamne, a intrat peste ea în cameră şi-a văzut-o cu masca de castraveţi pe faţă.
Carevasăzică, individa trăieşte în puf, îi face prostul toate poftele, şi, în semn de mulţumire, ce face? Se amorezează de Făt-Frumos că are părul mai îngrijit şi tenul mai puţin acneic (vezi, n-ai vrut să te culci cu Zmeul) şi se hotărăşte să fugă cu el. Da’ mai întâi încep să se hârjonească în pat, în patul pe care Zmeul cu mâna lui îl cioplise, din nişte buşteni tăiaţi tot de el din pădure, şi-l cărase-n cârcă până la ultimul etaj al castelului, să aibă japiţa peisaj când se trezeşte dimineaţa sub baldachin.
  Şi proştii ăia doi stau până îi prinde Zmeul, căruia – în sfârşit! – i se aprind beculeţele.
Mai departe. Zmeul luptă corect, Făt-Frumos trişează: bea apă vie de la un corb pe care-l mituieşte, dă cu peria, gresia, năframa; în fine, face tot ce poate să lupte cât mai puţin şi să-i bage pe alţii la înaintare.

Din toate astea, eu pricep că morala basmului românesc e următoarea:
- dacă eşti un şmecher metrosexual şi ştii să profiţi de pe urma tonţilor incompetenţi ajunşi în poziţii de conducere, te aranjezi pe viaţă.
- dacă eşti o fiţoasă analfabetă şi de bani-gata, ai toate şansele să umble toţi după fundul tău şi după averea lu’ tac-tu.
- dacă eşti un tip cinstit, muncitor şi care luptă după reguli, pici de papagal.
Dacă basmul românesc ar fi avut măcar o urmă de dreptate, Zmeul i-ar fi rupt gâtul lui Fefe cu două degete, ar fi luat-o pe proasta aia, i-ar fi dat o bătaie soră cu moartea şi ar fi trimis-o rachetă înapoi la tac-su acasă. Apoi şi-ar fi strâns armata, ar fi năvălit pe tărâmul împăratului şi i-ar fi făcut prăpăd, ar fi violat, jefuit şi ucis tot ce i-ar fi stat în cale, ar fi unit cele două tărâmuri şi şi-ar fi făcut harem din toate gagicile alea proaste ca noaptea. Pentru că fiecare merită să-şi trăiască propriul basm..

duminică, 19 februarie 2012

In cautarea lui Malone Muistu'

Înjurătura la români – În căutarea lu’ Malone Muistu’

   Din distribuţia documentarului: Irina Margareta Nistor (eterna traducătoare a filmelor de pe casetele video din anii ‘90), Andrei Gheorghe, Puya, Radu (PiticiGratis), ERPS (grafferul responsabil pentru o parte din operele de artă de pe garniturile Metrorex), Teo (Trupa DeKo) şi Răsvan Popescu (preşedintele CNA). Iată doar două indicii picante despre documentar: veţi afla de ce Irina Margareta Nistor nu a tradus niciodată aşa cum trebuie înjurăturile din filmele americane, iar al doilea detaliu vine chiar din descrierea filmului:
  Malone Muistu’ este primul graffer din România care scria cuvinte obscene pe pereţii blocurilor. Ulterior, toate însemnele de acest tip de pe teritoriul ţării i-au fost atribuite generic, Malone Muistu’ devenind astfel un personaj colectiv.
  Cu un film documentar pe un asemenea subiect, considerăm dezbaterea deschisă pe subiectul “Înjurăm? De ce înjurăm aşa cum înjurăm?” Comentaţi, dar faceţi-o inteligent.

Codex Alimentarius și viitorul alimentației

Viitorul alimentaţiei globale este sumbru, susţine Ian R. Crane în această prelegere. Noul Codex Alimentarius, spune el, ne va afecta viaţa şi sănătatea prin faptul că impune o legislaţie în domeniul alimentaţiei care ne va forţa, practic, să consumăm alimente nesănătoase şi modificate genetic.
Dar să vedem, în primul rând, ce înseamnă Codex Alimentarius: codul este un compendiu care conţine standarde, coduri de practică şi alte recomandări recunoscute internaţional ce se referă la alimentaţie, producţia de produse alimentare şi siguranţa alimentelor. El a fost dezvoltat de Comisia Codex Alimentarius a ONU şi de Organizaţia Mondială a Sănătăţii şi a fost recunoscut de Organizaţia Mondială a Comerţului.
Codul este intens criticat pentru faptul că impune standarde de alimentaţie tuturor ţărilor şi pentru că pune înainte de toate industria agriculturii, fără a ţine cont de consumatori, dar şi de drepturile fermierilor. Toate acestea sunt explicate pe larg de Ian R. Crane în acest film documentar.
                                                                            
Ian R Crane - Codexul Alimentar from Fum Si Oglinzi on Vimeo.

sâmbătă, 18 februarie 2012

Gazul care ucide...

Apă care ia foc, probleme grave de sănătate şi apă potabilă contaminată – acestea sunt doar câteva din efectele pe care le are asupra mediului şi asupra oamenilor extracţia gazelor naturale prin metoda fisurării hidraulice. Printre firmele care utilizează această metodă se numără şi Chevron, care va începe în 2012 extracţia gazului de şist din România folosind aceeaşi metodă. În timp ce ţara noastră nu impune nici un fel de restricţie în acest sens, Bulgaria a decis să retragă licenţa de explorare şi exploatare deţinută de Chevron din cauza preocupării pentru mediu. De asemenea, şi Franţa a interzis această practică, iar statele americane New Jersey şi New York au aplicat şi ele interdicţia pentru o perioadă de un an.

Zonele din România unde urmează să înceapă exploatarea sunt judeţele Vaslui, Bihor, Arad, Timiş, Tulcea şi Constanţa. Acest film documentar (cu titlul original Gasland), realizat de Josh Fox în mai multe state din SUA unde companiile folosesc această metodă, scoate la iveală efectele devastatoare pe care le-a avut acest tip de exploatare asupra comunităţilor locale: boli cronice, suferinţă şi poluarea masivă a mediului.

joi, 16 februarie 2012

Europa – O istorie a naturii

   Europa: O istorie a naturii este un documentar BBC în patru părţi care arată evenimentele care au marcat istoria naturii şi a vieţii continentului European în ultimele trei miliarde de ani.
De la naşterea continentului şi până în zilele  noastre, filmul urmăreşte evoluţia speciilor şi a ecosistemului european, arătându-ne multitudinea de specii care au trăit pe aceste meleaguri timp de mii de ani.
Realizatorii documentarului au folosit imagini generate pe calculator pentru a readuce la viaţă specii dispărute şi pentru a arăta cum au arătat în trecut diverse oraşe din Europa de astăzi, atunci când clima era total diferită.
Filmul are patru părţi: Geneza, Erele glaciare, Îmblânzind sălbăticia şi Un nou mileniu.

I. Geneza 

II. Erele glaciare

 

III. Îmblânzind sălbăticia

 

IV. Un nou mileniu

miercuri, 15 februarie 2012

Căutând civilizația dispărută ...

     

Cunoaşterea uitată....

    Imaginile de la Nazca din Peru sunt cele mai mari desene din lume, atât de mari încât pot fi văzute în totalitate doar de la mare înălțime. Gravate în deşert acum mai bine de 2000 de ani, ele sunt cu siguranţă opera unei civilizații de astronomi.
   S-au dovedit a fi hărţi ale Cerului pe Pământ, reprezentări fidele ale cerului noaptea. De cealaltă parte a lumii faţă de Nazca, platoul de la Giseh, în Egipt, este o altă hartă a cerului transpus pe Pământ. Face legătura cu alte civilizaţii străvechi din lume, care, toate, au studiat stelele.
       Acest film documentar merge pe urmele unor civilizaţii pierdute, de la care toate civilizaţiile de acum şi-au derivat cunoştinţele.
                                                                               
Cunoasterea Uitata from Kamala Queen on Vimeo.

         Oglinda cerurilor 

     Învăluite în mister, locurile sacre ale omului din vechime au stat mute timp de milenii întregi, iar secretele lor au dispărut, aparent, odată cu civilizaţiile care le-au construit. Dar ce secrete ne-ar dezvălui, dacă ar putea vorbi?
     Există ceva care leagă toate aceste locuri unul de celălalt – o cheie neştiută care va rezolva o dată pentru totdeauna ghicitorile trecutului? Care este conexiunea arhaică dintre lăcaşurile sacre din lume?
     În Oglinda cerului, istoricul Graham Hancock continuă să redescopere moştenirea ascunsă a omenirii – revelaţia că acele culturi numite astăzi antice au fost, de fapt, moştenitoare ale unei mult mai străvechi civilizaţii, necunoscute astăzi.

    

luni, 13 februarie 2012

Vreau să văd...

 ........
 -angajaţi din multinaţionale părăsind sfidători şedinţele cu powerpoint-uri lipsite de idei,
 -membri de partid demisionând în bloc când purtătorul de servietă al şefului e numit în fruntea unui inspectorat,
 -hipsteri din agenţii refuzând să semneze spoturi pentru clienţi rămaşi în anii ’80,
 -ultraşi care boicotează meciurile de fotbal cât timp indolenţii de pe teren câştigă de zeci de ori mai mult decât ei şi nici nu joacă nimic,
 -ziarişti care-i închid telefonul în nas patronului şi moderatori tv care anunţă în direct că li s-a cerut să deturneze realitatea reală,
 -ecologişti care mai salvează şi oameni, nu doar copaci şi câini,
 -activişti care nu acceptă finanţare din surse străine cu interese necunoscute,
 -credincioşi îngăduitori cu ateii şi ignorând toate conspiraţiile indubitabile,
 -pensionari care se adună în pieţe cu listele medicilor corupţi,
 -medici care-şi pun singuri diagnosticul temporar “am greşit”,
 -avocaţi care aleg să tacă decât să declare că negrul e alb,
 -economişti din bănci care dezvăluie comisioanele încasate de directorii lor în timp ce instituţia nu acordă credite,
 -funcţionari publici care explică, on the record, cum au fost trucate licitaţii de milioane de euro,
 -patroni care povestesc în conferinţe de presă că au fost şantajaţi să plătească publicitate,
 -părinţi care nu le mai cumpără cadouri scumpe profesorilor pentru a-şi transforma copiii în premianţi,
 -profesori care lasă corigenţi şi repetenţi în ciuda oricărei intervenţii,
 -studenţi huiduindu-şi “dascălii” care se aşează şi turuie de pe foiţe imemoriale,
 -muncitori trăgându-şi de mânecă tovarăşii care fac pauze lungi şi dese,
 -intelectuali criticând nuanţat orice formă de prostie şi muşcând pumnul din gură,şi, în general,vreau să văd oameni care îşi riscă poziţia, funcţia, statutul, banii, imaginea, confortul, viitorul, şi atunci când sunt înăuntru, în sistem,

    români care sunt curajoşi când încă au ceva de pierdut,
 -nu doar după ce sunt daţi afară,
 -nu doar când se pierd într-o mulţime eterogenă,
 -nu la bere,
 -nu în tribune,
 -nu pe stradă,
 -nu în general,
 -nu la grămadă,
 -nu la semnal,
 -nu despre orice,
 -nu numai în disperarea aceea care te ia cu ură şi cu ameţeli,
şi abia atunci, când fiecare va fi încercat, măcar o dată, într-o zi, într-o oră, la o şedinţă, discuţie, emisiune sau întâlnire,
să se respecte pe sine,
 -să spună adevărul,
 -să nu mai înghită situaţia,
 -să nu mai fie un executant inert, un vânător speriat de vânat, o anexă a salariului său,
abia atunci va fi revoluţie în România.

Zeitgeist The Movie

   Acest film documentar realizat de Peter Joseph a fost lansat în 2007. Filmul conţine o serie de idei bazate pe teoria conspiraţiei, precum mitul christic, teorii alternative cu privire la cei responsabili pentru atacurile teroriste de pe 11 septembrie 2001, dar şi la bancherii care manipulează sistemul monetar internaţional şi media pentru a-şi consolida puterea.
     Zeitgeist: The Movie a stârnit reacţii contradictorii: în timp ce unii îl consideră un film extrem de bine construit, alţii îl critică pentru că ar conţine idei şi argumente prost construite şi inexacte. Filmul a fost urmat, apoi de alte două părţi, Zeitgeist: Addendum şi Zeitgeist: Moving Forward.



Introducerea

       Filmul începe cu vizualizări abstracte animate, cu un montaj de imagini, un desen animat și citate audio despre spiritualitate urmat de videoclipuri despre război, explozii și despre atacurile din 11 septembrie. Apoi apare pe ecran titlul filmului. Introducerea filmului se termină cu un fragment din monologul comicului George Carlin despre religie, monolog însoțit de un desen animat. Restul filmului este împărțit în trei părți şi este narat de Peter Joseph.
 

Partea I: „The Christ Conspiracy: The Greatest Story Ever Sold - Conspirația Hristos: Cea mai mare poveste vândută vreodată”

      În partea I-a se afirmă că religiile sunt povești care ne-au fost date despre zei, argumentând că religia creștină este în mod specific derivată din alte religii, din fapte astronomice, mituri astrologice și din diferite tradiții. În sprijinul ipotezei mitului lui Isus, în această parte se susține că Isus cel istoric este un hibrid literar și astrologic, cultivat politic în ultimii două mii de ani.  

  Scrierile autoarei Acharrya S , (mai ales lucrarea The Christ Conspiracy: The Greatest Story Ever Sold; Conspirația Hristos: cea mai mare poveste vândută vreodată), au fost folosite din plin în această primă parte a filmului.  Acharya S. a acționat în calitate de consultant numai pentru partea I-a filmului.

 Partea a II-a: „All the world's a stage - Toată lumea este o scenă”

       Atacurile din 11 septembrie - principalul subiect al părții a II-a.

 

   Partea a II-a folosește un montaj de imagini despre teoria conspiraţiei pentru a susține că atacurile din 11 septembrie au fost fie orchestrate sau permise să se întâmple de către elemente din cadrul guvernului Statelor Unite, în scopul de a genera frică în masă, să inițieze și să justifice războiul împotriva terorismului, ca să furnizeze un pretext pentru reducerea libertăților civile și să genereze câștiguri economice. În partea a II-a se pretinde faptul că guvernul SUA știa dinainte de atacuri, că răspunsul militar a fost în mod deliberat să se lase avioanele să-și atingă obiectivele lor, iar clădirile  World Trade Center au suferit o demolare controlată.

 Partea a III-a: "Don't mind the man, behind the courtain - Nu lua în seamă omul din spatele cortinei”
       

    Despre taxa pe venit a guvernului Statelor Unite se pretinde în film că este ilegală şi neconstituţională



Partea a III-a susține că trei războaie ale Statelor Unite din  secolul al XX-lea s-au purtat doar pentru câștigul economic a celor care sunt numiți în film drept bancherii internaţionali. Filmul susține că anumite evenimente au fost proiectate ca motive pentru a intra în război, inclusiv scufundarea RMS Lusitania,atacul de la Pearl Harbor şi incidentul din Golful Tonkin.
Potrivit filmului, Statele Unite au fost forțate de către Fereral Reserve Bank să se implice în aceste războaie, nu cu scopul de a câștiga ci pentru a susține desfășurarea conflictului, acest lucru forțând guvernul SUA să împrumute bani de la bancă, ceea ce ar fi dus la creșterea profiturilor bancherilor internationali. Filmul încearcă să pretindă că Federal Income Tax (Impozitul Federal pe Venit) este ilegal.
Această secțiune susține, de asemenea, existența unui acord secret pentru ca Statele Unite,  Canada și Mexicul să formeze North American Union (Uniunea Nord Americană). Despre crearea acestui Uniuni Nord Americane în film se pretinde că ar fi un pas spre crearea unui Guvern Mondial. Filmul speculează că în timpul unui astfel de un guvern fiecare om ar putea fi Implantat cu un cip REFID pentru a monitoriza persoanele fizice și a suprima disidența.

Versiunea din 2010 

O versiune actualizată a filmului Zeitgeist, realizată în 2010, elimină secțiunea despre Uniunea Nord Americană, printre alte schimbări .

duminică, 12 februarie 2012

Cum ne mint experţii ....

Cum ne mint experţii... 

   În societatea modernă, aproape toată lumea se bazează pe experţi. Apelăm la ei pentru a decide cum să ne investim banii, cum să ne construim o afacere, cum să mâncăm sănătos, ce case să ne cumpărăm, cum să ne creştem copiii, cum să ne găsim un partener etc.
   Experţi contabili, experţi judiciari, experţi tehnici, experţi financiari, consultanţi matrimoniali, psihologi şi psihiatri – aceştia sunt peste tot şi abia aşteaptă să ne ofere serviciile de consultanţă. Însă, de cele mai multe ori, aceşti aşa-zişi experţi nu fac altceva decât să ne comunice nişte reţete prestabilite, care în cazul nostru nu se aplică, de cele mai multe ori. Ca s-o spunem franc, aceşti „profesionişti” vorbesc prostii de cele mai multe ori.
   Iar atunci se pune întrebarea firească: de ce îi mai ascultăm? În primul rând, aceşti experţi sunt extrem de „seducători”. Ei ne lasă impresia că ştiu totul şi că ne pot consilia în cele mai dificile probleme. În al doilea rând, lumea a fost invadată de experţi din cauza exploziei mass-media, care se foloseşte de ei pentru a crea scenarii alarmiste sau pur şi simplu pentru a-şi umple timpul de emisie.
   De asemenea, experţii au un succes imens şi datorită faptului că îi scutesc pe oameni de efortul de a gândi şi de a-şi asuma propria responsabilitate. Acest film documentar, realizat de televiziunea canadiană CBS, demontează mitul experţilor şi al consultanţilor din diferite domenii, insistând pe faptul că putem şi este indicat să luăm propriile noastre decizii.
                 The Trouble with Experts / Necazul cu experţii (RO)

  
                                                
”Mare parte din experţi nu fac decât să bată câmpii”, este concluzia pe care, încă din start, o pun producătorii filmului. După care urmează, metodic, experţii din diferite domenii. Pentru început, somelierii (degustătorii de vinuri). Şi experimentele efectuate de Frederic Brochet, producător de vinuri pe Valea Loirei, dar şi profesor de oenologie (ştiinţa vinului) la Universitatea Bordeaux. Pentru început, Brochet a demonstrat că ”experţii” nu pot deosebi un vin obişnuit de unul de calitate. Le-a servit acelaşi vin, însă din butelii diferite. 54 din 56 de ”experţi” l-au preferat pe cel cu eticheta mai… impresionantă. Apoi, în cadrul unor teste neoficiale, a schimbat vinul din sticle: cel dintr-o butelie de 30 de dolari l-a turnat într-una de 500 de dolari şi invers. O ”ne-profesionistă” a ales vinul din sticla mai ieftină (de fapt, vinul mai scump). ”Specialistul” a corectat-o savant: „este un vin complex, apreciat în special de profesionişti datorită maturităţii sale”, a spus despre vinul din butelia scumpă (de fapt, vinul mai ieftin). Pentru ca demonstraţia să fie completă, Brochet a pus în două pahare acelaşi sortiment de vin alb. După care, într-un pahar, a adăugat un colorant alimentar, care a înroşit vinul. Din 54 de ”experţi” niciunul nu a sesizat trucul. Singurele persoane care şi-au dat seama că e vorba de acelaşi vin au fost tot… neprofesioniştii. Concluzia lui Brochet: ”Nicio butelie de vin nu costă mai mult de 20 de dolari pentru a fi produs. Restul e mitologie şi reclamă. Degustătorii sunt cei care creează aceste diferenţe”.
 Se înţelege, de pe lista ”experţilor” analizaţi nu puteau lipsi economiştii. Care e procentul statistic al erorilor previziunilor făcute în revistele de specialitate? Undeva către… 100%. Filmul aminteşte de un celebru experiment efectuat de The Economist: au fost comparate previziunile despre economie şi inflaţie făcute, timp de 10 ani, de diferiţi experţi (şefi de corporaţii, economişti etc.), cu cele ale unui gunoier din Londra. Mai apropiate de realitate s-au dovedit previziunile… gunoierului.
   A nu se înţelege cumva, mai ales după ce vizionaţi ”The Trouble with Experts”, că nu există specialişti, profesionişti, experţi în fiecare domeniu. Există, însă trebuie căutaţi prin universităţi, academii, institute de cercetare. Nu la televizor ori prin ziare. Pentru că expertiza lor necesită ore de muncă, de studiu, de cercetare. Desigur, asta nu înseamnă că ei nu se pronunţă asupra problemelor controversate ale societăţii.
  După ce vizionaţi filmul...aştept comentariile voastre...

sâmbătă, 11 februarie 2012

Familia secretă a lui Isus

       Aceasta este povestea conspiraţiei pe care a ratat-o Dan Brown. Mai semnificativă decât „Codul lui Da Vinci”, este o poveste care a fost ascunsă pentru mai mult de 2000 de ani. Datează încă de la începuturile creştinismului şi, dacă este adevărată, ar putea zgudui întreaga lume a creştinismului.Este povestea unor oameni, cei mai apropiaţi de Isus Hristos, rudele lui de sânge. Acest film documentar decodează Biblia şi alte texte antice pentru a revela, pentru prima oară, adevărata poveste a familiei lui Isus. Realizatorii documentarului cred că Isus a avut fraţi şi surori, veri, mătuşi, unchi şi nepoţi, o familie mare, care a existat cel puţin 300 de ani după moartea Sa şi care a jucat un rol esenţial în fondarea creştinismului. 

Mesajul ei original a fost, însă, prea periculos pentru noua religie. Biserica oficial i-a răpit realizările şi a încercat s-o şteargă din poveste.

   The Secret Family of Jesus este un documentar incitant al  anului  2006,  creaţie  a  dr. Robert Beckford, care se dovedeşte a fi o critică destul de pertinentă şi curajoasă a unanimităţii doctrinei şi, mai ales, a dogmelor Bisericilor creştine, Romano-Catolică şi Ortodoxă, care au eliminat treptat din povestea creştină personaje primordiale ca rol şi contribuţie, cum ar fi Maria Magdalena şi rudele de sânge ale lui Iisus.  

          

      

   "Nu este o surpriză că dr. Robert Beckford se distanţează de caracteristicile de bază ale mesajului creştin. Dezbaterile cu privire la juxtapunerea lui Pavel cu apostolii sunt vechi de când lumea. Contrar afirmaţiilor lui Robert, singurul adevăr durabil şi permanent, în ce-i priveşte pe primii creştini, a fost exaltarea lor şi viziunea aproape comună a lui Iisus ca Dumnezeu, care a fost punctul de reper pentru ortodoxie. Suntem extrem de încântaţi că Robert, însuşi, îşi finalizează propriile argumentaţii complicate raliindu-se consensului ortodox."


        Fiindcă Beckford este un teolog curajos, dar rămâne teolog şi deşi ironizează "fantezista" căsătorie a lui Iisus cu Maria Magdalena, catalogând-o drept "teorie a conspiraţiei", fără a mă asocia punctelor de vedere prezentate în cartea lui Dan Brown, nu mă pot opri să constat că acelaşi regizor nu ezită să sugereze o relaţie cel puţin apropiată între Iisus şi prima dintre evanghelişti, susţinând o altă teorie a conspiraţiei, cea a minimalizării rolului Mariei din Magdala în iniţierea şi promovarea noii religii.


   Fără dar şi poate că Petru s-a manifestat violent împotriva prezenţei unei femei printre ucenici şi, mai ales, împotriva rolului primordial pe care i-l rezervă Iisus, Mariei Magdalena, pe care gelosul şi laşul Petru refuză să-l accepte, el care se va lepăda de Iisus cu mare uşurinţă, în momentul arestării acestuia (Marcu 14:68).



În privinţa relaţiei dintre Iisus şi Maria Magdalena, mă voi rezuma la a semnala câteva fapte:

1. Iisus este recunoscut drept rabin de către comunitatea contemporană, ori un rabin "poate şi trebuie să se căsătorească", ca o condiţie sine qua non a religiei mozaice. Cu cine era căsătorit Iisus din moment ce este recunoscut drept rabin chiar şi de către Caiafa (Kaiphas), marele preot al Sinedriului, între 18-37 e.n. ?

2. Să credem, oare, vorbele din Evanghelia lui Filip (Nag Hammadi), de exemplu, unde Maria este descrisă ca însoţitoarea cea mai intimă a lui Iisus:
"Însoţitoarea Mântuitorului e Maria Magdalena. Hristos a iubit-o mai mult decât pe toţi ucenicii Săi şi obişnuia adesea să o sărute pe gură.",
vorbe care confirmă din plin presupunerea lui Beckford că acel "rabuni", adresat de Maria lui Iisus, după Înviere, era o vorbă de alint, fapt pentru care Iisus o şi avertizează să nu se apropie ca să-L atingă, aşa cum obişnuiau să o facă.

De curând, Biserica Catolică a făcut mai multe declaraţii oficiale prin care neagă presupusa moralitate îndoielnică a Mariei Magdalena, susţinută continuu vreme de peste 1.600 de ani, afirmând că n-a fost decât o confuzie între ea şi o altă Maria, acea prostituată iertată de Iisus. În fapt, cred că duşmănia demonstrată permanent de Petru trebuie să fi jucat un rol decisiv în excluderea ei din ierarhia noii credinţe, fiind acceptată o singură femeie, Fecioara Maria, care nu reprezenta o contradicţie sau un pericol, din moment ce a ajuns să fie prezentată progresiv drept o fiinţă din ce în ce mai apropiată de divin, decât de uman.

3. Potrivit tradiţiei, Maria Magdalena a fost prezentă în Fenicia, Egipt, Siria şi Roma, pentru a propovădui învăţătura lui Hristos. Se vorbeşte chiar de faptul că l-a tămăduit pe împăratul Tiberiu (14-37 e.n.), care avea un ochi bolnav.

4. În mod obişnuit, în timpul călătoriilor Sale, Iisus era însoţit numai de cei 12 discipoli şi chiar evita să ia legătura cu familia sa, aşa cum se specifică în Biblie, când refuză să iasă dintr-o încăpere deşi este înştiinţat că familia Sa este afară şi-L aşteaptă (Marcu 3:31-35). Totuşi, la nunta din Cana Galileii, Ioan simte nevoia de a specifica, în cap. 2:1-2, în ordine, mai întâi prezenţa Mariei, mama lui Iisus, la nuntă, apoi şi a lui Iisus împreună cu ucenicii şi, aşa cum arată Beckford, a fraţilor săi.

De ce ar fi fost cu toţii prezenţi acolo, dacă n-ar fi fost un eveniment strict familial ?

Şi de ce nu se specifică absolut nimic în privinţa nuntaşilor ?

      Cred că amnezia lui Ioan s-a manifestat, pur şi simplu, selectiv, fiindcă dintre toţi evangheliştii el pare să fi fost singurul care s-a bucurat de o oarecare iniţiere în tainele ezoterice ale lui Iisus, pe care acesta nu le împărtăşea decât ucenicilor (Marcu 4:11).  

       În plus, Fecioara Maria este prezentată ca organizatoare a nunţii, îngrijorată de terminarea vinului şi deşi Ioan pune în gura lui Iisus o afirmaţie mai degrabă brutală: "Ce ne priveşte pe tine şi pe mine, femeie ?", deloc caracteristică toleranţei manifestată continuu de Mântuitor, pe care o consider mai degrabă o invenţie a lui Ioan, în care circumstanţe ar fi devenit responsabilitatea unui mesean, oarecare, faptul că nunta rămăsese fără vin ... Personal m-aş fi adresat mirelui, dacă "însetaţii" ar fi început să protesteze că au rămas pe uscat.

5. În Pistis Sophia, Petru se plânge lui Iisus că Maria îi contestă întâietatea legitimă şi îi cere să o oprească de la cuvânt, dar Iisus îi respinge cererea fără menajamente.

6. La sfârşitul Evangheliei lui Toma se găseşte o situaţie asemănătoare:

"Simon Petru le-a spus (ucenicilor) : 'Lăsaţi-o pe Maria să plece de la noi, deoarece femeile nu sunt demne de această viaţă.', iar Iisus a vorbit: 'Eu însumi o voi călăuzi pentru a o transforma în bărbat (cuvânt ce poate fi echivalat aici cu 'om'), astfel încât şi ea să devină un spirit viu, la fel ca voi. Pentru că orice femeie care devine bărbat va intra în împărăţia cerurilor."

   În orice caz, cele patru Evanghelii canonice au fost scrise mult după moartea lui Iisus, cel mai probabil între anii 60-110 e.n., Marcu, Matei, Luca şi Ioan nefiind martori ai evenimentelor relatate, omisiunile şi traducerile eronate sau transmiterea distorsionată a realităţii putându-se datora trecerii timpului.

  O dovadă elocventă este versetul ilogic din Matei 5:3, "Fericiţi sunt cei săraci cu duhul...", care, abia după descoperirea unui text aramaic dintr-un manuscris esenian, ştim acum că se traduce de fapt ca: "Fericiţi sunt cei ce au rămas săraci de dragul spiritului...", mult mai în ton cu învăţăturile eseniene şi ale lui Iisus.

Istoricul danez al religiilor, prof. Detlef Nielsen este de părere că:
   "S-a căutat să se susţină unitatea lor (a Evangheliilor), prin faptul că erau cotate toate drept afirmaţii infailibile ale lui Iisus, care se completează reciproc şi care formează - deşi evident sunt diferite - o singură, adevărată Evanghelie.", iar canonizarea Noului Testament, din 382 e.n., a făcut mai mult rău decât bine, fiindcă aproape toate celelalte scrieri existente au devenit peste noapte eretice, consecinţele acelor distrugeri fiind atât de temeinice şi de durată, încât, până la Nag Hammadi, toate cunoştinţele despre gnostici s-au bazat pe ceea ce scriseseră detractorii lor despre ei, iar, pe de altă parte, aproape toate personajele feminine au dispărut peste noapte din tradiţia ortodox-creştină.

    În privinţa relaţiei dintre Iisus şi Ioan Botezătorul, mă tem însă că nu-i mai putem ierta pe mai marii Bisericii, fiindcă informaţiile există încă, aproape nealterate, în Evanghelii, dar asta nu-i împiedică să nege relaţiile de familie dintre cei doi, la fel cum au făcut şi în cazul surorilor şi fraţilor lui Iisus, transformaţi peste noapte în fraţi vitregi sau veri (deşi nu au avut chiar atât de mult tupeu, dacă au pus cuvântul 'veri' între paranteze, în pasajele biblice corespunzătoare).

   Nu mă voi mulţumi doar cu atât, ci voi fi mult mai eretic decât Beckford şi vă voi şoca niţel, apelând spre documentare şi la o altă carte sfântă, care nu aparţine creştinismului, ci islamului, fiindcă o consider relevantă în cazul unei comparaţii încrucişate şi mă refer, desigur, la Coran.




Să recapitulăm:

1. În Evanghelia lui Luca, cap. 1, îngerul Gabriel i se arată lui Zaharia, tatăl viitorului Ioan Botezătorul, anunţându-l că va avea un fiu "ce va merge înaintea lui, cu duhul şi puterea lui Ilie".

2. Acelaşi înger, când Elisabeta era deja în luna a şasea, i se arată Fecioarei Maria anunţând-o că-L va naşte pe Iisus, dând-o drept exemplu în clar pe Elisabeta, pe care o numeşte "rudenia ta", în Luca 1:36.

3. Maria îşi vizitează imediat ruda, unde a rămas aproape trei luni ca musafir, "[...]iar când a auzit Elisabeta salutarea Mariei, pruncul a săltat în pântecele ei".

4. Coranul (operă a aceluiaşi înger Gabriel) este mult mai ferm în privinţa gradului de rudenie dintre cele două femei, familiei Mariei fiindu-i dedicat un întreg capitol, "Surat Al Imran", Imran fiind numele tatălui Fecioarei Maria.

Coranul o prezintă pe Maria ca soră a Elisabetei, Maria fiind chiar încredinţată spre creştere şi educare lui Zaharia (Surat Al-Imran 3.37). În aceste circumstanţe devine foarte clară relaţia strânsă dintre cele două femei şi cu atât mai dubioasă e "timiditatea" biblică, fiindcă cei doi veri, Iisus şi Ioan, deşi s-au născut la numai şase luni diferenţă şi au copilărit într-un areal restrâns, sunt prezentaţi în comun, pentru prima oară, abia în jurul vârstei de 30 de ani, la Iordan, de parcă nu s-ar fi cunoscut niciodată până atunci.

Acelaşi Coran se exprimă extrem de dur la adresa falsificării mesajului original al lui Iisus, în Noul Testament (Surat Al-Baqara 2.174-176, Surat Al-Imran 3.78-79), folosind aproape aceleaşi expresii ca şi fraţii lui Iisus, Iacov cel Drept şi Iuda sau, dacă vreţi, acelaşi mesaj cu al gnosticilor.

Sunt negate totodată cam toate inovaţiile conciliilor ecumenice, cum ar fi introducerea trinităţii, impusă de împăratul Theodosiu în 381 e.n. (Surat An-Nisa' 4.171), definindu-l pe Iisus doar ca pe Mesia şi nu Fiu al lui Dumnezeu (Surat Al-Ma'ida 5.75), Iisus însuşi negându-şi aşa-zisa natură divină (Surat Al-Ma'ida 5.116-117), iar abandonul spiritualului în favoarea puterii materiale şi "strânsul averilor de către rabini şi călugări" sunt puse la stâlpul infamiei (Surat Al-Tawba 9.31-34).

Mult mai importante, însă, mi s-au părut a fi următoarele versete, care ridică o problemă extrem de ciudată, privind ascendenţa reală a lui Iisus Hristos, pentru care mai mult ca sigur că mulţi bigoţi m-ar lapida cu plăcere sau măcar ar suspina îndureraţi după zilele de glorie ale Inchiziţiei, când bietul Galilei trebuia să aştepte săptămâni întregi până se termina sezonul de perpelit eretici, ca să mai poată vedea şi el ceva prin lunetă, incomodat doar de lumina lunii.

             Surat Al-Ma'ida 5.46:"Şi l-am trimis Noi, după ei, pe Iisus, fiul Mariei, întărind Tora care se afla dinaintea lui şi i-am dat lui Evanghelia, în care este călăuzire şi lumină, întărind Tora care se afla dinaintea lui şi drept călăuzire şi îndemânare pentru cei cucernici."
  Surat Al-Ma'ida 5.47:"Deci să judece neamul Evangheliei după ceea ce Dumnezeu a trimis în Ea !"
           Surat Al-'An'am 6.156:"Pentru ca voi să nu spuneţi: "Doară Cartea (Tora şi Evanghelia) a fost pogorâtă pentru două neamuri, înaintea noastră, dar noi am rămas nepăsători faţă de studiul lor."

După ce specifică foarte clar că Evanghelia i-a fost dată lui Iisus, pentru a întări Tora (sau Pentateuh, primele cinci cărţi ale lui Moise, din Vechiul Testament), în ultimul verset, dar şi în altele similare din Coran, se face o distincţie la fel de clară, afirmându-se că cele două cărţi sfinte au fost date, de fapt, la două popoare diferite.

Nu ştiu exact cărui popor i-ar fi putut aparţine Iisus, de fapt, dar Coranul îl scoate complet de sub mantia evreiască şi cred că pot veni şi cu unele argumente suplimentare:

1. În Evanghelia după Luca, imediat la finalul botezului mult simplificat de la apa Iordanului, din care fusese exclus vărul lui Iisus, Ioan Botezătorul, Luca face o tranziţie cam bruscă şi neconvingătoare, înşiruind, de la 3:23 la 3:38, tot pomelnicul genealogiei lui Iosif, tocmai până la Adam şi Eva, deci al "tatălui adoptiv al lui Iisus", cum foarte inspirat îl denumeşte, în documentar, un preot.

După cum preciza şi Beckford, când afirma "adevărata identitate a Mariei rămâne ascunsă", pentru Fecioara Maria nu beneficiem de nici un fel de astfel de listă, problema originii etnice a Mariei fiind lăsată în aer, presupunându-se implicit că ar fi tot evreică.

Să nu uităm că la evrei ascendenţa se stabileşte exclusiv pe linie maternă, tatăl neavând nici un merit - iar în cazul particular al lui Iisus chiar că n-a avut vreunul - deci este deosebit de important să aflăm adevărul în această privinţă.

2. Dacă Iisus într-adevăr n-a fost evreu, atunci foarte multe lucruri se clarifică, aproape de la sine:

a. Trimiterea spre judecare, de către Sinedriu, în faţa autorităţilor romane este normală într-un asemenea caz, fiindcă autorităţile evreieşti nu aveau nici un fel de jurisdicţie asupra cuiva de altă naţionalitate.

b. Ezitarea lui Pilat din Pont de a lua o decizie directă, înscenând o judecată populară, este mai mult decât scuzabilă în cazul în care ar fi riscat un conflict diplomatic, fiindcă Iisus se pare că nu era nici cetăţean roman. De altfel, El se numeşte repetat ca "fiind din Iudeea" şi nu evreu, Iudeea fiind o regiune geografică doar. Nehotărârea lui Pilat, pe de altă parte, pare să sugereze că Iisus aparţinea unei naţiuni suficient de puternice, chiar şi pentru Imperiul Roman, pentru ca un procurator să se teamă să se pronunţe decisiv şi dacă nu uităm brutalitatea  extremă şi chiar perversă, manifestată fără ezitare de către imperiali în orice caz de nesupunere civică, în cazul de faţă apar multe semne de întrebare.

c. În acelaşi context, alegerea mulţimii, în favoarea lui Barabas, un evreu, este de asemenea logică, chiar dacă individul avea o moralitate îndoielnică.

3. Asemănările dintre doctrina lui Iisus şi cea eseniană, ne îndreaptă cu atât mai mult către o doctrină religioasă originară comună, dacă ne amintim că până şi manuscrisele descoperite la Nag Hammadi au fost desemnate de unii învăţaţi ca fiind "precreştine". Şi nu mă pot abţine să nu mă întreb oare ce mare popor, considerat de Herodot ca cel mai numeros după indieni, a fost considerat creştin cu mult înainte de Iisus ?

4. De ce oare, papa Ioan Paul al II-lea, la începutul vizitei din România, din perioada 7-9 mai 1999, singura vizită făcută vreodată de capul Bisericii Catolice în vreo ţară ortodoxă, de la Marea Schismă încoace, a sărutat în mod simbolic pământul românesc şi l-a numit "Grădina Maicii Domnului" ?

   Fiindcă nu am tupeul unui iezuit făţarnic şi onctuos, ca părintele Dean Brechard, vă voi lăsa pe voi să faceţi speculaţiile de rigoare în această privinţă, limitându-mă la a vă preciza că gnosticii credeau în accesul direct al oamenilor la Hristos şi Dumnezeu, spre deosebire de ortodocşi (şi, ulterior, catolici), care au militat cu ferocitate pentru intermedierea darurilor dumnezeieşti printr-o ierarhie de la preot până la episcop, contrar mesajului original al lui Iisus, instaurându-se un sistem religios de control absolut asupra maselor, convingerea eseniană că fiecare este răspunzător pentru sine şi pentru propria dezvoltare spirituală, dovedindu-se a fi, vreme de 2.000 de ani, o slăbiciune politică.

vineri, 10 februarie 2012

Parcul naţional Munţii Măcinului

                                                                            

     Cea mai veche formaţiune muntoasă din România, Munţii Măcinului sunt în prezent una din ariile protejate din ţara noastră, primind statutul de parc naţional. Cu o altitudine între 7 şi 467 de metri, aceşti munţi adăpostesc aproximativ 50% din speciile de plante şi animale de pe întreg teritoriul românesc.
     Astfel, aici putem întâlni peste 1700 de specii de plante, dintre care 72 protejate prin lege, 181 de specii de păsări, din care 37 protejate internaţional, 47 de specii de mamifere, 1436 de specii de insecte (din care peste 900 de specii de fluturi), dar şi o mare varietate de reptile şi amfibieni.
     Parcul este un punct de atracţie al zonei şi datorită peisajului extrem de divers, dar şi datorită biodiversităţii lui şi a faptului că aici se găsesc numeroase specii protejate. De asemenea, se află în apropierea unor obiective turistice importante, Delta Dunării şi litoralul Mării Negre. Din punct de vedere turistic, Munţii Măcinului sunt vizitaţi doar în tranzit, neexistând capacităţi de cazare în apropiere.