Powered By Blogger

luni, 13 decembrie 2010

Abaţia Saint Michel - minunea din Atlantic

Abaţia Saint Michel - minunea din Atlantic



Valuri uriaşe, unele dintre ele de peste 9 metri, nisipuri mişcătoare şi noroi care te poate înghiţi într-o clipă, un drum care se deschide doar atunci când natura, sau Dumnezeu, o vrea, obstacole pe care oamenii le-au asociat mereu cu cele din drumul către perfecţiune si Divinitate...
La capătul acestui drum, una dintre cele mai frumoase creaţii pe care omenirea le-a dat vreodată: Abaţia Saint Michel, minunea normandă din largul Atlanticului...

Legenda spune că, în anul 708, Arhanghelul Mihail i-ar fi apărut Sfântului Aubert, pe atunci episcop de Avranches, şi i-ar fi poruncit să ridice o biserică pe mica insula din largul coastei normande, pe locul pe care odinioară se aflase un fort al galilor armoricani si apoi al romanilor.
Aubert a ignorat spusele Arhanghelului în ciuda faptului că minunea s-a repetat de mai multe ori. Înfuriat, trimisul Domnului i-ar fi făcut o gaură în craniu, cu degetul său de foc, convingandu-l astfel să dea ascultare cererii divine. Un an mai târziu, în anul 709, prima construcţie de pe insula era deja finalizată. Aşa se năştea una dintre minunile lumii medievale...









Insula a fost anexata de către William I "Sabie Lunga", duce de Normandia, în anul 933, iar în anul 966, o comunitate de preoţi benedictini şi-a găsit adăpostul permanent în biserica Saint Michel, construind o buna parte din ceea ce avea să devină, într-un final, abaţia cu acelaşi nume.

Anii de glorie ai aşezării monahale au început odată cu ascensiunea lui Wilhelm Cuceritorul şi ocuparea Angliei de către acesta. In schimbul sprijinului acordat viitorului monarh, preoţii au primit largi posesiuni, inclusiv o insula în apropiere de Cornwall , acolo unde avea sa fie ridicată o sora a abaţiei normade, prioria Saint Michel de Penzance .





Războiul de 100 de ani dintre Anglia şi Franţa a transformat abaţia în teatru de război, ea nefiind însă cucerita graţie fortificaţiilor ridicate în secolele XI-XIV. Astăzi, doua dintre bombardele engleze, abandonate de către asediatori, numite Le Michelettes, sunt încă expuse în apropierea zidurilor abaţiei

Atât de mult mersese faima aşezării încât, alături de Roma şi Compostela, abaţia Saint Michel devenise al treilea loc de pelerinaj, ca importanţă, din Europa medievala. Chiar regele Ludovic al XI-lea al Franţei, întemeietorul ordinului Arhanghelului Mihail, în anul 1496, a intenţionat ca mânăstirea să devină sediul acestui ordin, doar distanţa mare dintre Paris şi Normandia făcând ca visul său să nu se realizeze.



A urmat apoi Revoluţia Franceză, iar Saint Michel a fost aproape părăsită şi, apoi, transformată în închisoare pentru susţinătorii regalităţii. A fost nevoie de intervenţia intelectualităţii franceze, în frunte cu Victor Hugo, pentru a reda abaţia patrimoniului naţional al Franţei. Abia în anul 1966, o comunitate de preoţi s-a reîntors pe insulă, reluând o tradiţie veche de peste 1300 de ani.





Cu timpul, în jurul mânăstirii, a început să reînvie şi satul medieval, în prezent insula având o populaţie de 80 de persoane, dintre care 50 sunt călugări. Inclusă în patrimoniul mondial UNESCO încă din anul 1979, abaţia Saint Michel a devenit iarăşi o Mecca a pelerinilor, primind anual peste 3 milioane de credincioşi.







marți, 7 decembrie 2010

Palatul berii din România

Palatul berii din România - "Caru'cu bere" = opera unui ţăran ridicat din grajdurile Ardealului



"Caru' cu bere" a fost proiectat de un arhitect care a lucrat şi la Peleş. A ieşit o bijuterie. Proprietarul, un pui de ţăran plecat la Bucureşti la 11 ani, a primit cele mai înalte distincţii ale vremii, Steaua României şi Coroana României
"Eu, de la coarnele plugului, am realizat Caru' cu bere. Tu, din Capitala României, să fii demn să mă întreci. Asta i-a scris bunicul tatălui meu, când tata împlinise 14 ani. La revedere tenis, la revedere schi, bonjour carte!". Ne-a citat din memorie însuşi nepotul celui care a deschis Caru' cu bere, în 1899. Nepotul Niculae Mircea, inginer, are acum 73 de ani; şi el, şi tatăl lui s-au născut la Caru' cu bere, în odăile de sus. Acum, Niculae Mircea este cel mai tânăr dintre nepoţi, se sprijină în baston, dar ştie cu ochii închişi fiecare colţişor. "Pe aici mă ascundeam eu când eram copil", zice şi ne arată scările ce duc spre odăile de deasupra restaurantului.
Nu ştia el pe vremea aceea că opera bunicului era istorică, una dintre primele berării din Bucureşti. Pe atunci sosea duium de lume nu numai pentru bere, dar şi pentru crenvurştii cu hrean, frankfurteri, ridiche neagră cu ciolan la cuptor, specialitatea casei. Aici se ameţeau pe vremuri George Coşbuc (vinul îi plăcea, mai ales), Onisifor Ghibu, Delavrancea, Caragiale şi Goga. Coşbuc era ca la el acasă, chelnerii îi ziceau badea Gheorghe, iar lui îi plăcea să se ascundă undeva, la mesele mai din spate, şi să bea un vin bun. Slavici şi Delavrancea, primar pe vremea aceea, erau prieteni buni cu bunicul, ajuns consilier la primărie. Aici se mai întâlneau şi domnii Societăţii "Frăţia", să pună ţara la cale şi să-i ajute pe "fraţii" ardeleni să înveţe carte. Studenţii buni la şcoală primeau o masă gratuită din partea casei.


Niculae Mircea (73 de ani) este nepotul celui care a ridicat Caru' cu bere, la 1899. S-a născut în camerele de sus ale Carului, ca şi tatăl său ...

Berea caldă şi crenvurştii cu hrean- moftul boierilor stilaţi de la 1900.
Moftul vremii cerea ca berea să o bei caldă, de aia bunicul adusese şi nişte încălzitoare de bere - semănau cu nişte eprubete, le băgai în halbă şi o încălzeau. Mititeii se găteau ca la spectacol: "Au fost gătiţi zeci de ani la rând după o reţetă secretă, care se păstrează şi astăzi. Se prăjesc pe jar iute de lemne sau cărbune, ungându-se cu mujdei, aşa ca să prindă o crustă rumenă împrejur. Grataragiii întorc fiecare mititel doar de trei ori, până este prăjit".
Când s-a înfiinţat, Caru' era ultramodern. Avea sistem propriu de climatizare, sursa lui de apă, iar reziduurile piereau într-o instalaţie proprie de ardere. Şi acum fumul de ţigară este absorbit prin boltă, printr-o instalaţie care nu se vede cu ochiul liber. Iar pe undeva prin perete, prin nişte fante invizibile, vine aerul cald sau cel rece. Este tot instalaţia din '99 şi, incredibil, şi acum merge perfect.
" Berea nu s-a făcut niciodată aici, este o legendă că se fabrica chiar în restaurant. În trecut, berea sosea de la Bragadiru, bun prieten cu bunicul, iar acum de la Tuborg. Iată un fragment din memoriile unui ospătar care a lucrat aici prin '47: . Cu toate astea, deseori vedeai mâncând un magistrat alături de un bucureştean venit să comande numai doi mititei", îşi aminteşte nepotul.
Moş Ghiţă pivnicerul se uită în farfuria ta, cu un felinar în mână....
Dar de unde a ştiut bunicul, băiat de la ţară, să facă aşa berărie-monument,premiată şi de Carol I? I-a oferit cele mai înalte distincţii ale vremii, Steaua României şi Coroana României.



Iar acum, întreaga clădire este monument istoric şi de arhitectură. Căci bunicul era un pui de ţăran când a plecat la Bucureşti, pe la 11 ani. Până atunci dăduse cu sapa şi rânise bălegarul boilor în satul Cata, lângă Sighişoara. Nu făcuse acolo decât patru clase. Se numea Nicolae Mircea.



Ajuns în Bucureşti, s-a apucat de treabă cu fraţii mai mari, pe Podul Mogoşoaiei. A învăţat rapid băcănia, s-a făcut apoi copil de prăvălie pentru un unchi, la vândut bere. Depozitau berea în butoaie, o transportau cu carul, iar treaba a mers atât de bine, încât şi-au extins afacerea, ocupând mai multe prăvălii din corpul hanului Zlătari şi Pasajul Villacrosse.



Nucleul Carului cu bere au fost câteva mese întinse undeva, pe strada Franceză de astăzi. Clădirea de acum a Carului cu bere, cam 70% din ea, de fapt, s-a ridicat în numai 15 luni. "Aviz cunoscătorilor de bere!", aşa începea reclama la berăria-restaurant, în ziarele vremii. "Ce om deştept, bunicul! Prin acele câteva cuvinte a ţintit din prima către un anumit cerc de clienţi", spune nepotul.



Arhitectul a fost Zigfrid Kofczinsky, cel care a lucrat şi în echipa de arhite ţi a Castelului Peleş şi a Palatului Culturii din Iaşi . A făcut-o în stil neogotic, cu vitralii şi picturi murale, candelabre, coloane, bolţi, lambriuri din lemn de stejar şi două scări dantelate lucrate, ca şi podeaua, din lemn masiv, fără cuie. Un mic palat. Ba i-a făcut şi statuie minusculă, din lemn, lui moş Ghiţă, pivnicerul. Stă şi azi cocoţat pe balustrada dreaptă, cu felinarul în mână. "A coborât de mii şi mii de ori în pivniţe, unde erau peste 70.000 de litri de vin. Le ţinea acolo câţiva ani, la învechit, apoi, când le venea vremea, le scotea. Numai moş Ghiţă ştia rânduiala vinurilor".
"Când m-au făcut pionier, mi-au rupt cravata pe podium"
Dar bunicul s-a sinucis cu o pastilă de cianură, în 1929. O ţinea cu el în cazul în care-l prind ungurii, că era urmărit. Dar nu de asta s-a omorât, ci fiindcă îi girase la bancă afacerea fratelui, iar fratele a dat faliment. Trebuia acum să plătească pentru el 8 milioane de lei, or, nici Caru' nu scotea atâta bănet. "Din pură prietenie cu bunicul, Bragadiru Marinescu, deţinătorul cunoscutei fabrici de bere, a preluat administraţia Carului câţiva ani, până când a reuşit să dea băncii toată datoria fratelui, numai din ce câştiga. După asta, administraţia a ajuns din nou la urmaşi, adică la tatăl meu şi la cei doi cumnaţi ai săi", mai povesteşte nepotul.
În '49 statul le-a luat cu japca afacerea, iar restaurantul a fost rechiziţionat. Pe proprietari i-a gonit în pod, unde până atunci dormeau picolii, iar în odăile de deasupra restaurantului, acolo unde copilăriseră stăpânii, au înghesuit nişte săraci. Erau zece oameni pe un veceu. "Statuia bunicului care stă astăzi în restaurant, atunci au ascuns-o chelnerii, să nu fie distrusă. Câteodată, când, era vreo sărbătoare jos, la restaurant, ospătarii urcau în pod şi ne aduceau friptură de la masă. Era o atmosferă fantastică de familie. Pentru ca eu să am origine sănătoasă şi să pot face şcoală, tata, om şcolit la Anvers , s-a făcut lăcătuş mecanic, iar mama, legătoreasă. Şi mie, când m-au făcut pionier, mi-au rupt cravata pe podium, pe motiv că minţisem şi că tata avea fabrică de bere. Şi când mă gândesc că bunicul îl pusese pe tata la munca de jos, să fie chelner şi să ştie şi el cât de greu se face un câştig! În studenţie (nimeni nu ştia că tata a avut Caru' cu bere, trebuia să păstrez taina) mă tot chemau colegii să bem o bere acolo. Eu îi tot refuzam şi le spuneam că n-am mai fost. Într-o zi, m-am dus totuşi şi, când au început toţi chelnerii să mă salute cu respect , mi-au reproşat că nu le-am spus adevărul, că eu merg des la berărie... însă erau chelnerii noştri, de demult".
Comuniştii au vopsit picturile "capitaliste" de pe pereţi.
Comunismul a sluţit Caru'. S-au pus feţe de masă peste minunăţiile de mese din lemn de stejar vechi de un secol şi s-a dat cu bidineaua peste picturile de pe pereţi, pe motiv că ar înfăţişa scene capitaliste (nişte boieri medievali la banchet, bând bere la halbă). De abia prin '84 au ieşit la lumină, când statul a restaurat localul. Acum, inginerul Nicolae Mircea este coproprietar cu o verişoară, iar administraţia o deţine o firmă. Proprietarii nu încasează decât banii de chirie pentru clădire, zice inginerul, iar firmei îi revin câştigurile din restaurant.
Chiar şi acum, după un secol şi mai bine, Caru' cu bere e o afacere bună. În fiecare zi se perindă între 1.500 şi 2.000 de clienţi şi, de multe ori, după amiaza nu poţi să intri decât cu rezervare. De multe ori, clienţii rămân perplecşi când, dintr-o dată, se trezesc fără nici un ospătar în sală. Pentru ca, peste câteva minute, să apară toţi, umăr la umăr, făcând ţanţoşi paradă printre mese. Cocoţat pe balustradă, Moş Ghiţă priveşte show-ul cu ochii lui de lemn.

luni, 6 decembrie 2010

Made in Reşiţa - România

Pe fiecare piesa de metal ce compune turnul Eiffel scrie:
"Made in Reşiţa - România "




Puţini sunt cei care ştiu că simbolul Parisului, celebrul Turn Eiffel, a fost realizat după o tehnologie inventată în România de inginerul Gheorghe Pănculescu.

Dupa ce a absolvit cursurile Politehnicii din Zurich , inginerul Gheorghe Pănculescu ajunge să lucreze în cadrul companiei Eiffel, la recomandarea marelui scriitor Vasile Alecsandri.
În 1878, Pănculescu revine în ţară pentru a construi calea ferata Bucureşti-Predeal.
În acea perioadă, inginerul inventează un sistem de îmbinare a traverselor de cale ferată, care avea să revoluţioneze construcţiile metalice. Astfel, datorită metodei de montare a şinei pe traverse în afara spaţiului căii ferate, Pănculescu a reuşit să termine lucrarea concesionată în mai puţin de un an, deşi termenul de livrare era de aproape cinci ani.



Pănculescu l-a găzduit pe Gustave Eiffel

Impresionat de proiectul inginerului român, Gustave Eiffel se deplasează special la Vălenii de Munte pentru a-l întalni pe Pănculescu, cel care avea să devina inspector general al Căilor Ferate Române. Eiffel a vrut să vadă tehnologia folosită de acesta la montarea căii ferate.
În 1879, în casa unde se află acum Muzeul Nicolae Iorga, francezul a fost găzduit de Pănculescu şi a fost impresionat de genialitatea invenţiei româneşti.
Aici, Gustave Eiffel, care avea să devină celebru, i-a vorbit gazdei despre proiectul său, înaltarea unui turn ieşit din comun, la Paris, pentru Expoziţia Universală din 1889.
Împreună au discutat despre adaptarea tehnicii inventate de Pănculescu la construcţia turnului, folosind subansamble metalice confectionate la sol şi asamblate după aceea, pe masură ce se înalţa lucrarea. Interesant este şi faptul ca destinul celor doi ingineri avea să se incheie, în acelaşi an, 1922.

Cunoscut în Franţa, anonim în România

Profesorul Eugen Stănescu de la Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie s-a numarat printre puţinii cercetatori ai acestui inedit episod.
A fost special în Franţa pentru a studia cât de cunoscut este aportul inginerului român la ridicarea simbolului oraşului luminii.
Studiind documentele acelor vremuri, profesorul a găsit un studiu intitulat "Communication sur les travaux de la tour de 300 m", datat 1887, în care celebrul inginer Alexandre Gustave Eiffel precizeaza că turnul care îi poarta numele nu s-ar fi putut construi dacă nu ar fi aflat de tehnica inovatoare folosită de inginerul român Gheorghe Pănculescu la construcţia tronsonului de cale ferată Bucureşti-Predeal. Din păcate, numele românului este mult mai cunoscut în Franţa decât în ţara unde s-a născut.
Doar la insistenţele profesorului Stănescu, o şcoală generală din Vălenii de Munte poartă numele inginerului Pănculescu.



Reşiţa

Repere de ordin geografic, administrativ şi istoric = Reşiţa este situată pe malul Bârzavei. În apropiere se află exploatări de huilă, pe Valea Domanului, de minereuri de fier la Lupac şi Ocna de Fier, precum şi de calcare.
*Istoric: vechi tradiţii industriale (sec. XVIII - primele furnale şi prima locomotivă cu aburi); Turnul Eiffel din Paris este construit cu oţel fabricat la Reşiţa ..

Pe fiecare piesa de metal ce compune turnul Eiffel scrie:
"Made in Reşiţa - România "

sâmbătă, 20 noiembrie 2010

Scrisoare către ţara mea

Am găsit într-un articol (pe care îl redau cât mai exact) ceea ce reprezintă într-o formă concisă şi condensată exact lucrurile pe care le gândim toţi cei dezamăgiţi…


AlexandruTocilescu (regizor): "Scrisoare către ţara mea"


Nu-mi iubesc ţara . Trebuie să fie aşa, din moment ce nu-mi vine decât să vorbesc urât despre ea. Să-i spun vorbe grele în fiecare oră, în fiecare dimineaţă, când întârzii cât pot de mult întâlnirea cu oamenii, locurile, serviciile, televiziunea, pâinea, mirosurile, maşinile,culorile, limba ei.
Am obosit de ţara asta. Am obosit de ţara în care cei care conduc mă cred prost şi-mi spun "omul simplu, de pe stradă", omul căruia se simt datori să-i explice cum stau treburile, într-un limbaj gângav, analfabet, ca acela folosit de adulţii inculţi, pentru a răspunde
gângurelilor unui bebeluş.
Am obosit de ţara în care nimic nu este ceea ce pare: un site colorat cu multe promisiuni al unei grădiniţe private e doar un paravan în spatele căruia se află o clădire care-i adăposteşte pe preşcolari de ploaie cât timp părinţii se află la serviciu (altfel , educatoarele îşi roagă colegele de breaslă mai norocoase, de la alte grădiniţe, să fure plastilină şi creioane).
Avocatul care-mi promite că va câştiga procesul n-are niciodată chitanţier pentru banii pe care-i dau şi nici argumente în instanţă. Nici şefa firmei de recrutare nu-mi dă chitanţă pe banii primiţi, pe care i-am dat soţului ei, venit la întâlnire în trening, într-o staţie de autobuz. Atunci s-a desfăşurat şi ultima secvenţă de colaborare, fiindcă plata taxei n-a fost urmată de nici o invitaţie la un interviu. Editura la care s-a angajat prietena mea, editură foarte renumită, scoate cărţi de filozofie de pensionar trist, de jucător de table fără noroc, şi literatură erotică, pe lîngă care graffiti-urile din WC-urile şi gările publice sunt suave declaraţii de amor.
Iar patronul te felicită dacă ai reuşit să-i promovezi cărţile doar printre cei sau, mai bine zis, cele cu care încă nu s-a culcat. Că aşa, ar fi putut s-o facă şi el...
Profesoara de franceză a nepotului meu miroase a vodcă, profesorul de religie nu-l lasă să iasă în timpul orei să facă pipi, iar cea de fizică pleacă în Grecia din două în două săptămâni (plus în vacanţele şcolare). Redacţia la care m-am angajat are două birouri pentru redactori - unul pentru făcut sex -…..
Am obosit de ţara care-mi spune că orice speranţă are rădăcini firave şi că orice opţiune sinceră, onestă se dovedeşte a fi cretină. Am obosit ca din patru în patru ani să aleg prost, împreună cu alte 22 de milioane de locuitori, de oricare parte a baricadei am fi. Am obosit să sper că cel care se numeşte şef de guvern sau preşedinte de ţară sau măcelar sau avocat sau cântăreţ chiar se pricepe la ceea ce diploma, votul , discursul spun că se pricepe.
Am obosit de ţara care mă transformă în victimă sau complice. În victimă, fiindcă oricât de multe rele s-ar întâmpla în ţara asta, oricât de multă corupţie ne-ar tăia răsuflarea cu duhoarea ei, statul, legile,
funcţionărimea, judecătorii, DNA -ul , Guvernul, Parlamentul par cu toate că există într-un univers diafan, paralel cu al nostru, din care aruncă, din când în când, o ocheadă către noi, să ne supravegheze, să ne certe că n-avem răbdare să ajungă şi la noi
bunăstarea. Să ne dojenească, cu glas de domnu' Trandafir acrit, pentru iresponsabilitatea cu care le cerem imposibilul, în condiţiile unei moşteniri grele.
Am obosit să fiu victima statului care mă fură la facturi, la impozite sau în justiţie, victima patronilor care mă pot exclude din organigramă din trei ţipete şi două semnături, victima poliţiştilor care mă roagă să nu reclam furtul din buzunare.
Orice protest este inutil. Orice gest de solidaritate, orice iniţiativă care m-ar putea transforma în cetăţean sau concetăţean, în membru al unei comunităţi rezidenţiale sau al unei organizaţii se fâsâie în faţa privirilor nepăsătoare, a replicilor de tipul "c'eşti
copil" sau "mă laşi?!" sau a celor care transformă iniţiativa în afacere profitabilă pentru ei şi dezastruoasă pentru beneficiari. Iar renunţarea mă face complice cu cei care acceptă ca lucrurile să meargă prost, din neputinţă, din interes, din indiferenţă.
Sunt complice, prin tăcere, cu toţi impostorii,mincinoşii, neisprăviţii, hoţii, de care depind, într-un fel sau altul, în bătăliile mele mărunte, de zi cu zi.
Am obosit de ţara unui singur televizor, a unui singur program (toate sunt la fel) în care se amestecă, de-a valma, senzuale cu securişti nejudecaţi, brăilence cu analişti obosiţi, discuţii lălâi despre salarii enorme, furt la factură, poliţişti beţi, judecători mituiţi, miniştri penali cu breaking news-uri împotriva cărora tot românul moţăie: învârteli, băşcălii, ogici, ciumace, anchete de doi şi un sfert, morţi de trei parale, incesturi de patru stele.
Am obosit să aud sau să citesc comentarii lungi, strivite de ură sau înmuiate de slugărnicie, ale jurnaliştilor obosiţi din presa românească. Am obosit de vorbe grele de prostie, nesimţire, ipocrizie, inepţii, vorbe care nu mai interesează pe nimeni, vorbe caraghioase, care-i transformă pe toţi ciutacii, dumitreştii şi morarii în bufoni disperaţi ai orelor târzii de televiziune.
Am obosit să văd societatea civilă, care face curat în universităţi şi alegeri, înghesuită pe liste de alegeri europarlamentare ale unui partid majoritar. Am obosit să aud că singurul lucru pe care-l avem de opus alegerii fiicei preşedintelui în Parlamentul European este pluralul nefericit "succesuri". Am obosit să văd susţinători sinceri ai preşedintelui, care vor salariu de jurnalist independent. Am obosit să văd jurnalişti independenţi care devin guvernatori interesaţi. Am obosit să-l aud pe ministrul Culturii ţinând-o langa cu explicaţiile despre pleaşcă şi iubire de preşedinte.
Am obosit să văd reportaje cu oameni care mănâncă din gunoaie, copii violaţi, preoţi care ţin liturghii erotice, puştile lui Michi Şpagă(azi la putere iar), termopanele lui Adrian Năstase, casa din Mihaileanu şi Udrea… ,oameni care se împerechează cu oi, ţărani care tasează pămîntul cu obuze încă detonabile, pensionari care se străduiesc să prindă două porţii de sarmale de 1 Decembrie, ţigănci care-şi arată popoul poliţiştilor, şoferi beţi, criminali filmaţi în circa de poliţie, înmormântări în direct, sicrie fotografiate cu mobilul, ştiri animate despre ficatul de 20 de kilograme al unui cântăreţ, oameni urcaţi pe cruci ca să vadă mai bine groapa, cozile isterice de Sfânta Cuvioasa Paraschieva şi de Izvorul Tămăduirii, proteste pe marginea balconului sau a macaralei şi comentariile profesioniştilor care încep cu: "Ce efect poate să aibă violul asupra unei fetiţe de 12 ani?".
Mă obosesc " profesioniştii " televiziunilor, chiar şi fără comentarii.
Fiindcă sunt aceiaşi. Şi apar des. Foarte des.
În ţara asta nu mai există un psiholog cumsecade, un profesor eminent, un cântăreţ talentat, un analist respectabil, un preot cu har, un poet înzestrat: toţi devin vedete şi, în clipa imediat următoare, descoperă că au văzut idei.
Despre orice altceva decât meseria pe care altfel ar fi
putut s-o practice onest şi din care să aibă un venit regulat.

Mă obosesc emisiunile care-mi promit că vor dezbate
soluţiile anti-criză şi în care invitaţi şi moderatori ajung să vorbească despre beregate, prostănaci caraghioşi, şobolani rozalii, lupta dintre fata preşedintelui şi intelectuali, despre insinuările cutărui senator, despre sforăitul din Parlament al nu ştiu cărui deputat, despre nepoate de senatoare care sînt de fapt amante de miniştri. Am obosit să văd feţe lungi de jurnalişti care anunţă, cu acelaşi ton grav, de început de apocalipsă, şi că se măresc facturile, şi că s-a dus dracului rapiţa în Alexandria , şi că Mutu are tendonul rupt. Sau că nu-l mai are deloc. Am obosit să aud de mitică-de-la-ligă, naşu-sandu, meme-stoica, galactici, jucători-titraţi, distracţie-pe- cinste.
Am obosit să ştiu că din atâtea cazuri de malpraxis în medicină, un singur doctor a fost condamnat pentru viol.
Mă oboseşte Mihaela Rădulescu, şi cei care o combat, şi cei care o apără. Mă oboseşte oricine comentează un film, o carte, un spectacol, mai departe de rude, prieteni sau părinţi, fără să poată arăta vreun act, o diplomă, care să-i confere acest drept. Am obosit să mă tot întreb cine este cel sau cea care apare pe prima pagină a tuturor ziarelor, fără să reuşesc să-mi amintesc vreo ispravă, bună, rea, dar în orice caz extra-ordinară, care să merite măcar efortul scanării fotografiei lor.
Am obosit să văd că patroni de firme de salubrizare îşi dau cu părerea despre expoziţii de artă, că pe Wikipedia Mircea Badea este actor român, că Monica Tatoiu are răspuns pentru orice - de la încălzirea globală, la cum nu trebuie să renunţi la speranţa de a avea orgasm. Am obosit ca, la douăzeci de ani de la Revoluţie,
să-i înjur tot pe Iliescu, Năstase, Văcăroiu, Şerban Mihăilescu, Viorel Hrebenciuc, Talpeş, Mitrea, Vadim Tudor, Voiculescu, Adrian Păunescu etc… iar cei de azi la putere scapă.
Am obosit, de fapt, să nu am încredere în nimic şi nimeni.
Am obosit să scriu acest protest. Nu va folosi la nimic.
M-am gândit, la un moment dat, să le cer oamenilor obosiţi ca şi mine să iasă în stradă. Dar am în faţa ochilor imaginile filmate la diferite proteste: pancarte şi lozinci analfabete, revendicări haotice şi isterice, feţe tâmpe în fundal care transmit salutări familiei, sindicalişti mângâiaţi pe frunte de opoziţie, trecători plictisiţi şi amintiri duioase despre concediile la mare din vremea fraţilor Petreuş şi a Daciilor în rate.
Am obosit de ţara în care nu se întâmplă nimic. De ţara care m-a făcut să privesc cu lehamite drepturi la care am tânjit ani mulţi şi grei în comunism. Mie, omului simplu de pe stradă, mi-e lehamite de dreptul meu de a vota. De dreptul de a fi informat. De dreptul de a protesta. De dreptul şi obligaţia de a-mi apăra ţara . De dreptul de a mă asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere. De dreptul de a avea acces la tratamente corecte în spitale. De dreptul de a fi egal cu ceilalţi români în faţa justiţiei.
De aceea spun că nu-mi iubesc ţara . Mi-a mai rămas, totuşi, un singur drept: acela de a circula liber în străinătate. De a emigra. Poate c-a venit timpul să-l folosesc. Ştiu bine că nici acolo nu umblă câinii cu covrigi în coadă. Sper doar ca acolo, într-o limbă străină şi pe străzi curate, să am timp să mi se facă dor de ţara mea. "
Acest articol reprezintă într-o formă concisă şi condensată exact lucrurile pe care le gândim toţi cei dezamăgiţi

duminică, 14 noiembrie 2010

Taxi - Stelele Care Cad



Taxi – Stelele care cad


Dacă azi…
E doar o poartă deschisă spre ieri
Şi-o să faci ce-ai făcut,
Şi-o să ştii ce-ai stiut,
Dar n-o să mai ştii să speri…
Mai stai până mâine, să vezi cum e
Mai stai până maine, poate nu trebuie
Să vrei ce vrei, poate…ai nevoie de altceva
Şi nu uita:

Stelele care cad… nu pier
Stelele care cad se duc spre un alt cer
Stelele care cad… nu pier
Stelele care cad se duc spre un alt cer.

Dacă azi…
Drumul pe care erai s-a închis
Poate că nu era drumul pe care trebuia
Să alergi spre vis…
Sau poate că da, şi poate că mâine
Se va deschide din nou, în faţa ta
Oricum ar fi, ai în faţă o zi, mergi spre ea,
Şi nu uita:

Stelele care cad… nu pier
Stelele care cad se duc spre un alt cer
Stelele care cad… nu pier
Stelele care cad se duc spre un alt cer.

duminică, 7 noiembrie 2010

SI TOTUSI EXISTA IUBIRE!TATIANA STEPA,




Tatiana Stepa & Adrian Păunescu – Totuşi iubirea

Şi totuşi există iubire
Şi totuşi există blestem
Dau lumii, dau lumii de ştire
Iubesc, am curaj şi mă tem.

Şi totuşi e stare de veghe
Şi totuşi murim repetat
Şi totuşi mai cred în pereche
Şi totuşi ceva să-ntâmplat.

Pretenţii nici n-am de la lume
Un pat, întuneric şi tu
Intrăm în amor fără nume
Fiorul că fulger căzu.

Motoarele lumii sunt stinse
Reţele pe căi au căzut
Un mare pustiu pe cuprins e
Trezeşte-le tu c-un sărut.

Acum te declar Dumnezee
Eu însumi mă simt Dumnezeu
Continuă lumea femeie
Cu plozi scrişi în numele meu.

Afară roiesc întunerici
Aici suntem noi luminoşi
Se ceartă-ntre ele biserici
Făcându-şi acelaşi reproş.

Şi tu şi iubirea există
Şi moartea există în ea
Îmi place mai mult când eşti tristă
Tristeţea, de fapt, e a ta.

Genunchii mi-i plec pe podele
Cu capul mă sprijin de cer,
Tu eşti în puterile mele,
Deşi inchiziţii te cer.

Ce spun se aude aiurea,
Mă-ntorc la silaba dintâi,
Prăval peste ţine pădurea:
Adio, adică rămâi.

Şi totuşi există iubire
Şi totuşi există blestem
Dau lumii, dau lumii de ştire
Iubesc, am curaj şi mă tem.

versuri – Adrian Păunescu

joi, 23 septembrie 2010

Tărâmul nemuritorilor: Hunza – Valea Vieţii

Tărâmul nemuritorilor: Hunza – Valea Vieţii



În anul 1870, un general britanic împreună cu garnizoana sa urcă pentru prima dată pe valea râului Hunza, o zonă uitată de timp, ascunsă în ungherele muntoase din nord-estul Indiei de atunci. Intreaga omenire se afla în faţa unui miracol care sfida regulile ştiinţei oficiale. Oamenii care trăiau de milenii în acest loc uitat de boală, suferinţă, tristeţe şi stres, atingeau vârste incredibile, se bucurau de o stare a sănătăţii nemai-întâlnită nicaieri în lume şi puteau procrea la vârste la care cei mai mulţi occidentali zăceau deja în sicrie. Astazi, misterul Văii Hunza şi al locuitorilor este la fel de mare, în ciuda sutelor de investigaţii şi cercetari ştiinţifice. Beatitudinea uluitoare a acestui loc, suprapusă longevităţii deja proverbiale a locuitorilor săi, pare să ascundă, în continuare, secretul Frumuseţii fără Bătrâneţe şi al Vieţii fără de Moarte...
Undeva în Pakistan …
Daca o căutăm strict după coordonate geografice, Hunza este o mica vale muntoasă din regiunea Gilgit-Baltistan, provincia autonomă de nord-vest din Pakistan. Întreaga vale este situată la înălţimea medie de 2.500 de metri, având o suprafaţă de 7.900 kilometri pătraţi. Fostul oraş Baltit, actualmente Karimbad este principalul oraşel al regiunii, astăzi - o populară destinaţie turistică, datorită priveliştilor spectaculoase din împrejurimi. Zona este marginită de munţi maiestuoşi, precum Utar Sar, Rakaposhi, Bojahagur Duanasir II, precum şi piscurile Hunza, Ghenta, Diran şi Bublimating: toţi munţii enumeraţi străpungând cerul cu înaltimi de peste 6 000 metri.
Istoria locului este interesantă, Hunza fiind la începuturile sale un mic stat izolat, mărginit de Tibet la nord-est, şi Munţii Pamir la nord-vest . Principatul condus în mod tradiţional de prinţi denumiti pe aceste meleaguri, Thum, a fost dizolvat în anul 1974, când a fost inclus în frontierele Pakistanului actual de către Zulfikar Ali Bhutto



Schimbarea politică nu a deranjat prea mult cursul vieţii de aici, locuitorii continuând să trăiască în aceeaşi stare de libertate cum vieţuiseră în ultimii 900 de ani sub conducerea Thum-ilor locali. Britanicii încercaseră şi ei, fără prea mult succes, să stăpânească cu pumn de fier valea. Întreaga perioadă de dominaţie britanică s-a întins doar între anii 1889-1892. Ultimul prinţ, Thum Mir Safdar Ali Khan Hunza, a fugit în Kashgar-ul chinez, cerând azil politic. Baştinaşilor nu le-a fost deloc greu să îşi apere valea în timpul invaziilor, deoarece trecătorile prin care se făcea pe vremuri accesul în zonă aveau o lăţime de doar 50 centimetri!
Temperatura aerului în vale oscilează între + 27 grade Celsius şi - 10 grade Celsius pe timp de iarnă, când întregul complex al Trecătorii Karakoram este blocat de zăpezi. Districtul Hunza-Nagar a devenit cea mai nouă diviziune din teritoriul Gilgit-Baltistan, fiind inclus de-abia în luna iulie a anului 2009.



La marginea Raiului …
Valea Hunza este de o frumuseţe absolută, ireală. Toţi marii călători care au venit şi aici, atraşi de faima locului şi de longevitatea extremă a băştinaşilor, declară cu mâna pe inimă că nu au mai întâlnit nicăieri o asemenea alăturare armonioasă de minuni naturale. Trecatoarea prin care se intră din Gilgit în Hunza este foarte dificil de parcurs, fiind situată la înaltimea de 4.176 metri.
Odată intrat în vale, trecatorului i se dezvăluie în faţa ochilor un peisaj edenic, iar dacă soarele scaldă piscurile înzapezite şi valea multicoloră, senzaţiile sunt indescriptibile, şi puternic amplificate de aerul tare şi nefiresc de curat al înalţimilor.
Văile de piatră albăstruie ale munţilor, mărginesc de o parte şi de alta grădini şi terase cultivate cu pomi fructiferi şi orz, alturi de păşuni netede, unde pasc turme de animale crescute pentru lâna, laptele şi carnea lor. Deoarece în valea Hunza plouă rar, localnicii au dezvoltat în timp un ingenios sistem de irigaţii prin care apa cristalină provenită din topirea periodică a gheţarilor se scurge către grădinile, păşunile şi locuinţele lor. Originalul sistem de apeducte are o lungime totală de peste 80 km şi preia în mare parte apa scursă din gheţarul Ultar situat la înalţimea de 7 788 metri, în Muntele Rakaposhi. Apeductul alcătuit din lemn, este ancorat în stâncă cu piroane lungi de oţel.



Inaccesibilitatea văii combinată cu relieful extrem de accidentat a dus la secole de izolare faţă de orice influenţă venită din exterior. Spre exemplu, nu mai devreme de anii '50 ai secolului trecut, locuitorii din Hunza nu văzuseră nici măcar un singur Jeep sau avion în zbor, în ciuda faptului că armata Pakistaneză amenajase deja un aeroport în Gilgit, la doar 70 km distanţă de Hunza.
Sursele istorice ne spun ca hunzakuţii, cum sunt denumiti băstinaşii, se bucurau de un renume de pastori turbulenţi şi agresivi. Cu toate acestea, cu doar 10 ani înaintea sosirii britanicilor în zonă, oamenii semnaseră un tratat de prietenie şi neagersiune cu comunităţile cu care se învecinau. Le-a fost destul de greu, ţinând cont că timp de sute de ani se ocupaseră în principal cu jefuirea caravanelor chineze care traversau trecătorile muntoase ce leagă Tibetul de Kashmir. Conform folclorului local, tratatul de pace şi buna vecinatate a fost semnat numai în urma deselor insistenţe ale fiului Thum-ului faţă de acesta. Juniorul ajunsese atât de oripilat de torturile şi crimele săvârşite de părintele său, încât l-a convins în cele din urmă să renunţe la banditismul oficial şi să îşi cruţe vecinii.



Urmaşii lui Alexandru cel Mare?
La începutul secolului XX, mai mulţi antropologi şi etnologi care au intrat pentru prima oara în contact cu hunzakuţii, au insistat ca acest grup etnic total diferit de celelalte comunităţi din jurul său, ar fi nici mai mult nici mai puţin decât urmasii soldaţilor din armata legendarului Alexandru Macedon. Soldaţi care ar fi fost lasaţi în acest avanpost îndepărtat de către Cuceritor, după care au fost uitaţi sub vânturile aspre ale istoriei. Captivanta ipoteză a ramas în sertarele istoricilor, neavând prea multă credibilitate printre specialiştii vremii.
Cu toate acestea, studiiile efectuate începand cu anii '70, au venit cu rezultate şocante. Totul a început de la analizele limbii băştinaşilor. Denumit Burushaksi, limbajul hunzakut este total diferit de limbile şi dialectele triburilor din imprejurimi. Analizele istoric-fonetice au scos la iveala că Burushaksi este nimic altceva decat un amestec lingvistic dintre vechea limbă macedoneană şi limbile vorbite în Antichitate în Imperiul Elenistic-Persan.
Hunzakutii au pielea albă şi fizionomie tipic caucaziană. In anul 1950, cercetatorul John Clark nota despre desele cazuri de copii cu părul şaten, blond şi chiar roşcat, afirmând că dacă acei copii ar fi fost îmbracaţi în stil european, nu s-ar deosebi cu nimic de copii unei şcoli din Scoţia sau Irlanda. Femeile Hunza sunt deosebit de frumoase şi delicate, înfăţişarea lor fiind foarte diferită de cea a femeilor care trăiesc în satele adiacente Văii. O parte dintre antropologi susţine că acest fapt se datorează raidurilor din trecut, în care bărbaţii Hunza căutau să răpească femei din caravenele persane, femei renumite în toata Asia pentru frumuseţea lor ireala.



Limba băştinaşilor nu are cuvinte de împrumut din dialectele hinduse, urdu sau lepcha, vorbite în zonă. Pentru a compensa eventuala izolare a hunzakutilor în rândul cetăţenilor pakistanezi, autorităţile de la Islamabad au deschis totuşi şcoli de limba urdu. Culturile terasate din Vale se întind ca un puzzle multicolor pana la 50 nivele de înalţime. La baza se află casele oamenilor, iar deasupra culturile agricole. Zona a fost sărăcacioasă în mod tradiţional. Locuitorii au pentru propria vale o vorba edificatoare: « Aici este ţara unde nimic nu este îndeajuns »...Poate doar vieţile matusalemice şi pietrele.
Adevarul este că aici, vitregia Naturii a făcut ca oamenii să se mulţumeasca dintotdeauna cu puţin. Pământul este deosebit de sărac, tot bălegarul strans de la animale este folosit la îngraşarea stratului superficial de sol care acopera stâncile. Sol care a fost adus aici doar sub forma prafului transportat de vânturile reci. Numarul animalelor este limitat de lipsa păşunilor. Turmele de capre, oi şi iaci sunt duse vara pe culmile înalte ale munţilor unde se mai găsesc petice de verdeaţă. Astăzi, localnicii din Hunza şi-au pierdut din reputaţia de briganzi din trecut, fiind faimoşi pentru ospitalitatea arătată turiştilor.
Rata alfabetizării din Vale este printre cele mai ridicate din Pakistan, atingand o cifră de peste 90% în rândul copiilor hunzakuţi. Practic, orice copil din generaţiile recente urmează şcoala pană la nivelul liceului. Mulţi aleg să meargă mai departe şi studiază în universităţi din Pakistan sau Occident. Majoritatea hunzakuţilor din zilele noastre sunt musulmani aparţinând sectei ismailiţilor, venerandu-l pe Înalţimea Sa, Prinţul Karim Aga Khan IV. În satul Ganish, peste 90% din locuitori sunt musulmani şiiţi.



Tătic la 80 de ani…
Dacă în orice altă provincie a Pakistanului, speranţa de viaţă atinge circa 50-60 ani, tipic de altfel pentru o ţară din lumea a treia, se pare ca în Valea Hunza oamenii de ştiinţă sunt martori direcţi ai unui fenomen incredibil. Conform studiilor derulate sub egida a numerosi cercetatori, în Valea Hunza traiesc probabil cei mai longevivi oameni din lume.
Primul dintre cercetatorii care şi-a dedicat viaţa analizei amanunţite a asa-numitului "Mit Hunza" a fost americanul Jay Milton Hoffman, care în anul 1960 a fost delegat de către U.S. National Geriatric Society să studieze cauzele şi factorii care determină starea de sănătate şi longevitatea proverbială a hunzakuţilor. Dr. Hoffman şi-a notat observaţie într-o lucrare care avea să facă multe valuri în medicina modernă. Volumul "Hunza: Secrets of the World's Healthiest and Oldest Living People" relatează despre un ţinut îndepărtat unde oamenii nu suferă de bolile comune populaţiilor occidentale sedentarizate şi consumatoare de alimente nocive. În Hunza, nici măcar cei mai bătrâni oameni nu sufereau de Parkinson, colesterol mărit, boli de inima, cancer (cancerul este totalmente necunoscut în rândul lor), artrita, carii dentare, afecţiuni ale vezicii urinare, diabet, tuberculoza, hipertensiune arterială, alergii, astm, boli de ficat, constipatie, hemoroizi sau alte sute de afecţiuni care vin ca o ironică notă de plată pentru noi, cei "civilizaţi, avansaţi tehnologic şi atotştiutori în ignoranţa noastră educată...



În Hunza nu exista spital, farmacie, azil de nebuni, secţie de poliţie, închisori, crime sau cerşetori. Iar asta nu din cauză că aceşti oameni sunt prea « barbari » sau săraci să le construiască, ci pentru că nu au existat niciodată, iar societatea hunzakuţilor nu are pur şi simplu nevoie de aceste avanposturi ale "omului civilizat". Credeţi sau nu, dar aici se întâlnesc la tot pasul bătrânei şi bătrânici simpatici care nu mai ţin minte când anume s-au născut, dar care au vârste de 120-140 (!) ani, conform măsuratorilor şi analizelor de ultimă ora.
În Hunza, oamenii mor fie în urma accidentelor, fie de bătrâneţe, la vârste matusalemice. În niciun caz nu sunt seceraţi de boli degenerative, precum bătrânii din Occident. Dar cea mai mare surpriza a medicinei moderne a avut loc în urma investigării cazurilor des întâlnite în care "mamele" aveau 60-70 ani si "taţii" 70-90 ani. Pare incredibil, nu?
Unul dintre avantajele combinaţiei de factori precum alimentaţie specifică, calitatea superioară a aerului şi a apei, alături de munca fizică neostoită, a dus la acest miracol al vieţii. La vârste la care alţi oameni sunt deja în sicrie sau au rolul unor bunici ramoliţi care se târâie cu ajutorul bastoanelor sau al scaunului cu rotile, lichidul seminal al bătrânilor din Hunza are încă capacitatea de a procrea. La început, autorităţile pakistaneze au refuzat să recunoască această neobişnuita situaţie, comentând ironic că odraslele nou nascute ale bătrânilor de 80 ani, aparţineau, de fapt, altor tineri din sate. Dar testele de paternitate efectuate în laboratoare din Marea Britanie şi S.U.A. au certificat că miturile şi zvonurile erau adevarate, iar bătrânii octogenari sunt, într-adevar, taţii nou născuţilor.



Bucate pentru viaţă îndelungă ….
Populaţiile umane care au beneficiat de-a lungul timpului de câmpii mănoase, bune de cultivat şi de păşuni abundente, potrivite pentru creşterea turmelor de animale, s-au bucurat dintotdeauna de o viaţă uşoara, în care găsirea şi prepararea hranei a devenit treptat o arta, nu o chestiune de viaţă şi de moarte. Nu a fost cazul hunzakuţilor. Păşunile erau aproape inaccesibile, animalele lor erau ţinute în cea mai mare parte a anului în grajduri şi hrănite cu sărăcacioase resturi vegetale. Contrar modei vegetariene din prezent, care dictează cu litera de lege că mâncatul cărnii duce la toate bolile posibile şi scurtează viaţa, hunzakuţii nu s-au dat niciodată înapoi de la consumul cărnii de oaie, capra şi iac, găinile fiind foarte rare în Vale.
Goniţi de asprimea zilelor de iarnă, când frigul tăios amplifică foamea, vânătorii locali escaladau stâncile la vânatoare de capre salbatice Markhor, mufloni, gâşte, cocori, raţe şi fazani. De la un animal mancau totul, nu doar carnea. Pielea, creierul, organele interne - tot era consumat, pană si oasele erau sparte pentru recoltarea măduvei. Carnea era foarte cautată în aşanumita « Dieta de Iarnă Hunza ». În anotimpul rece, nevoia de calorii era stringenta, iar localnicii o suplineau prin consumul intensiv de lapte, brânzeturi şi unt.
Cu totul alta este "Dieta de Vara", când băştinaşii se hrănesc după o tradiţie foarte veche pe care o respectă cu stricteţe. Dacă în anotimpul rece aveau o dietă foarte bogată în grăsimi animale, odată cu venirea primaverii, alimentatia lor se schimba în mod radical.
În primul rând, o mare parte a alimentelor sunt consumate crude, fără a fi gătite sau prelucrate în foc. Vegetalele sunt mâncate pe loc, imediat ce sunt culese. De fapt, în anotimpul cald, masa zilnică se compune din peşte 80% legume şi fructe consumate crude. La o analiză ştiinţifica a reieşit că hunzakutii beneficiază de 40% calorii din cereale nedecorticate, 30% calorii din legume, 15% calorii din fructe, 10% din leguminoase si doar 1% din alimente de provenienta animală.



Cazurile de obezitate provocata de exces de calorii sunt necunoscute aici, mai dese find cele de malnutriţie. Copii sunt alăptaţi până la 6-7 ani, fapt care le aduce un sistem imunitar de fier şi un aport de calciu neegalat, comparativ cu copii occidentalilor. Aerul rece şi altitudine ridicată fac ca microbii şi bacteriile să fie aproape inexistente. Rozatoarele şi insectele care transmit diverse boli sunt necunoscute în Vale. Alimentele nu sunt niciodată procesate sau rafinate. Aici nimeni nu consuma zahăr, foarte preţuită este în schimb mierea.
Unul dintre secretele longevitatii de invidiat a băştinaşilor constă în consumarea în cantităţi imense a caiselor. Caisul este unul dintre puţinii pomi fructiferi care s-au putut adapta la asprimea climei din regiune. Caisele sunt mâncate crude în anotimpul cald, iar cantităţile care nu pot fi consumate sunt pregatite pentru iarnă intr-un mod original. Caisele rămase sunt taiate în două şi puse la uscat pe tăvi uriaşe de lemn, care sunt urcate apoi pe acoperişul caselor pentru ca soarele timid de vară să conserve principiile active, vitaminele şi mineralele din valoroasele fructe. La fel sunt preparate şi ciresele sau prunele. Sâmburii de caise sunt sparţi, iar miezul este strâns cu mare grija. După ce este uscat tot la soare, miezul sâmburilor este măcinat într-o faină din care femeile Hunza pregătesc aluat pentru pâine şi prăjituri tradiţionale. Caisele conţin mari cantităţi de vitamină B-17 un excelent element natural împotriva cancerului.
Un alt secret al longevitatii rezidă, probabil, în modalitatea "neortodoxa" prin care localnicii îşi gătesc tradiţionala "Paine Hunza". Pentru relizarea acestui aliment miraculos, băştinaşii macină în piatră boabe de grâu, orz şi hrişcă. Făina rezultată este amestecată cu ulei de canola, miere, melasă, lapte de soia, sare de mare, scorţişoara, nucşoară, suc proaspat de lămâie şi portocală, ouă, ulei de măsline, praf de curry, pătrunjel, ghimbir şi banane uscate, multe dintre aceste ingredinte fiind obţinute de băştinaşi în urma trocului. Pâinea rezultată este coaptă pe jumatate în tipsii mari de metal. Tradiţia cere sa fie coaptă doar pe jumatate, astfel încât principiile active, vitaminele si nutrientii să nu fie distruşi de temperaturile mari din cuptor.



Poate că întreg secretul sănătaţii şi longevitatii acestor oameni stă, de fapt, în simpla şi banala apă. Cu un singur amendament necesar: apa baută de hunzakuti provine din izvoarele care o aduc din gheţarul Ultar. Analizele de laboratoar au arătăt că apa din ghetarul Vaii Hunza este foarte bogată în potasiu şi cesiu, din acest motiv apa pura baută de băştinaşi este o apa foarte bogată în metale active/alcaline care, în ultimă instanţă, previn apartiţia cancerului.
Pană când ştiinţa va dezlega cu adevărat misterul longevităţii acestor oameni, într-o vale ascunsă din Himalaya, boala si bătrâneţea vor fi sfidate în continuare. Atât timp cât vor fi respectate tradiţiile şi obiceiurile străvechi din acest colţ uitat de lume.

sâmbătă, 11 septembrie 2010

Piscină la 200 de metri înalţime

Piscină la 200 de metri înalţime, în cel mai scump hotel din lume

Cea mai mare piscină aflată la cea mai mare înălţime din lume a fost inaugurată în Singapore. Bazinul este poziţionat la o înălţime de aproximativ 200 de metri deasupra pământului şi este de trei ori mai lung decat o piscină olimpică.

Deşi pare că se varsă în gol, apa din piscină cade într-un spaţiu, din care este apoi pompată înapoi în bazin.
Amplasată deasupra celui mai scump complex hotelier din lume, Marina Bay Sands, piscina în forma de barcă tronează pe vârfurile a trei hoteluri.
"Skypark" este construită peste hotelurile de 55 de etaje, în Singapore, şi are 150 de metri lungime.
Hotelul, care are 2.560 de camere disponibile la un preţ de aprotimativ de 400 de euro/camera, a fost inaugurat oficial în 24 iunie 2010 , cu un concert al Dianei Ross.
Complexul Marina Bay Sands din Singapore a costat 4,85 miliarde de euro. Costul său îl plasează pe primul loc în topul celor mai scumpe hoteluri din lume. Până în prezent, recordul a fost deţinut, începând din 2004, de The Emirates Palace Hotel din Abu Dhabi, cu un cost de 2,44 miliarde de dolari.












vineri, 10 septembrie 2010

Cascade de foc

Parcul naţional Yosemite, California, SUA

Acest loc a fost stabilit ca parc naţional în 1890. Este faimos pentru suprafaţa sa tare reliefată, cascade ăi pini de vârste seculare (Sequoia Giganteum). Acoperă cam 1200 de mile pătrate (cca 3108 km pătraţi) si monolitul El Capitan este la 910m deasupra văii. El Capitan este cel mai mare monolit de granit din lume şi cascada lui (de foc) este una dintre cele mai spectaculoase vederi ale parcului. Vederea spectaculară a cascadei este creată de reflexiile razelor de soare care luminează apa căzătoare sub un anume unghi.
Această vedere rară poate fi văzută numai într-o perioade de circa 2 săptămâni, spre sfârşitul lunii Februarie. Ca să fotografieze acest eveniment atât de rar, de multe ori, fotograful trebuie ca să rabde câţiva ani, ca să captureze aceste imagini... Motivul este că apariţia fenomenului depinde de câteva condiţii naturale care trebuie să apară cam în acelaşi timp şi... depinde de pur noroc.
1: Formarea cascadei. Apa rezultă din topirea zăpezii şi a gheţii de pe vârful muntelui. Se topeşte între Decembrie şi Ianuarie şi sunt şanse ca spre sfârşitul lui Februarie să nu mai fie prea multă zăpadă care să se topească.
2: Este unghiul extrem de specific la care razele soarelui luminează apa căzătoare. Poziţia soarelui trebuie să fie exact într-un loc particular pe cer. Acest fapt este posibil numai spre sfârşitul lui Februarie şi numai la începutul amurgului. Dacă este o zi noroasă, fotografiezi numai o cascadă cenuşie. Mai mult: vremea în acest parc naţional este greu de prezis şi foarte schimbătoare.
Se combina cu dificultatea de a fotografia acolo, pentru că un permis de intrare este necesar iarna, datorita condiţiilor de drum primejdioase...
Cineva a reuşit şi aşa avem o şansă ca să vedem acest fenomen...
Imagini rare ....şi extraordinare