Palatul berii din România - "Caru'cu bere" = opera unui ţăran ridicat din grajdurile Ardealului
"Caru' cu bere" a fost proiectat de un arhitect care a lucrat şi la Peleş. A ieşit o bijuterie. Proprietarul, un pui de ţăran plecat la Bucureşti la 11 ani, a primit cele mai înalte distincţii ale vremii, Steaua României şi Coroana României
"Eu, de la coarnele plugului, am realizat
Caru' cu bere. Tu, din Capitala României, să fii demn să mă întreci. Asta i-a scris bunicul tatălui meu, când tata împlinise 14 ani. La revedere tenis, la revedere schi, bonjour carte!". Ne-a citat din memorie însuşi nepotul celui care a deschis Caru' cu bere, în 1899. Nepotul Niculae Mircea, inginer, are acum 73 de ani; şi el, şi tatăl lui s-au născut la Caru' cu bere, în odăile de sus. Acum, Niculae Mircea este cel mai tânăr dintre nepoţi, se sprijină în baston, dar ştie cu ochii închişi fiecare colţişor. "Pe aici mă ascundeam eu când eram copil", zice şi ne arată scările ce duc spre odăile de deasupra restaurantului.
Nu ştia el pe vremea aceea că opera bunicului era istorică, una dintre primele berării din Bucureşti. Pe atunci sosea duium de lume nu numai pentru bere, dar şi pentru crenvurştii cu hrean, frankfurteri, ridiche neagră cu ciolan la cuptor, specialitatea casei. Aici se ameţeau pe vremuri George Coşbuc (vinul îi plăcea, mai ales), Onisifor Ghibu, Delavrancea, Caragiale şi Goga. Coşbuc era ca la el acasă, chelnerii îi ziceau badea Gheorghe, iar lui îi plăcea să se ascundă undeva, la mesele mai din spate, şi să bea un vin bun. Slavici şi Delavrancea, primar pe vremea aceea, erau prieteni buni cu bunicul, ajuns consilier la primărie. Aici se mai întâlneau şi domnii Societăţii "Frăţia", să pună ţara la cale şi să-i ajute pe "fraţii" ardeleni să înveţe carte. Studenţii buni la şcoală primeau o masă gratuită din partea casei.
Niculae Mircea (73 de ani) este nepotul celui care a ridicat Caru' cu bere, la 1899. S-a născut în camerele de sus ale Carului, ca şi tatăl său ...
Berea caldă şi crenvurştii cu hrean- moftul boierilor stilaţi de la 1900.
Moftul vremii cerea ca berea să o bei caldă, de aia bunicul adusese şi nişte încălzitoare de bere - semănau cu nişte eprubete, le băgai în halbă şi o încălzeau. Mititeii se găteau ca la spectacol: "Au fost gătiţi zeci de ani la rând după o reţetă secretă, care se păstrează şi astăzi. Se prăjesc pe jar iute de lemne sau cărbune, ungându-se cu mujdei, aşa ca să prindă o crustă rumenă împrejur. Grataragiii întorc fiecare mititel doar de trei ori, până este prăjit".
Când s-a înfiinţat, Caru' era ultramodern. Avea sistem propriu de climatizare, sursa lui de apă, iar reziduurile piereau într-o instalaţie proprie de ardere. Şi acum fumul de ţigară este absorbit prin boltă, printr-o instalaţie care nu se vede cu ochiul liber. Iar pe undeva prin perete, prin nişte fante invizibile, vine aerul cald sau cel rece. Este tot instalaţia din '99 şi, incredibil, şi acum merge perfect.
" Berea nu s-a făcut niciodată aici, este o legendă că se fabrica chiar în restaurant. În trecut, berea sosea de la Bragadiru, bun prieten cu bunicul, iar acum de la Tuborg. Iată un fragment din memoriile unui ospătar care a lucrat aici prin '47: . Cu toate astea, deseori vedeai mâncând un magistrat alături de un bucureştean venit să comande numai doi mititei", îşi aminteşte nepotul.
Moş Ghiţă pivnicerul se uită în farfuria ta, cu un felinar în mână....
Dar de unde a ştiut bunicul, băiat de la ţară, să facă aşa berărie-monument,premiată şi de Carol I? I-a oferit cele mai înalte distincţii ale vremii, Steaua României şi Coroana României.
Iar acum, întreaga clădire este monument istoric şi de arhitectură. Căci bunicul era un pui de ţăran când a plecat la Bucureşti, pe la 11 ani. Până atunci dăduse cu sapa şi rânise bălegarul boilor în satul Cata, lângă Sighişoara. Nu făcuse acolo decât patru clase. Se numea Nicolae Mircea.
Ajuns în Bucureşti, s-a apucat de treabă cu fraţii mai mari, pe Podul Mogoşoaiei. A învăţat rapid băcănia, s-a făcut apoi copil de prăvălie pentru un unchi, la vândut bere. Depozitau berea în butoaie, o transportau cu carul, iar treaba a mers atât de bine, încât şi-au extins afacerea, ocupând mai multe prăvălii din corpul hanului Zlătari şi Pasajul Villacrosse.
Nucleul Carului cu bere au fost câteva mese întinse undeva, pe strada Franceză de astăzi. Clădirea de acum a Carului cu bere, cam 70% din ea, de fapt, s-a ridicat în numai 15 luni. "Aviz cunoscătorilor de bere!", aşa începea reclama la berăria-restaurant, în ziarele vremii. "Ce om deştept, bunicul! Prin acele câteva cuvinte a ţintit din prima către un anumit cerc de clienţi", spune nepotul.
Arhitectul a fost Zigfrid Kofczinsky, cel care a lucrat şi în echipa de arhite ţi a Castelului Peleş şi a Palatului Culturii din Iaşi . A făcut-o în stil neogotic, cu vitralii şi picturi murale, candelabre, coloane, bolţi, lambriuri din lemn de stejar şi două scări dantelate lucrate, ca şi podeaua, din lemn masiv, fără cuie. Un mic palat. Ba i-a făcut şi statuie minusculă, din lemn, lui moş Ghiţă, pivnicerul. Stă şi azi cocoţat pe balustrada dreaptă, cu felinarul în mână. "A coborât de mii şi mii de ori în pivniţe, unde erau peste 70.000 de litri de vin. Le ţinea acolo câţiva ani, la învechit, apoi, când le venea vremea, le scotea. Numai moş Ghiţă ştia rânduiala vinurilor".
"Când m-au făcut pionier, mi-au rupt cravata pe podium"Dar bunicul s-a sinucis cu o pastilă de cianură, în 1929. O ţinea cu el în cazul în care-l prind ungurii, că era urmărit. Dar nu de asta s-a omorât, ci fiindcă îi girase la bancă afacerea fratelui, iar fratele a dat faliment. Trebuia acum să plătească pentru el 8 milioane de lei, or, nici Caru' nu scotea atâta bănet. "Din pură prietenie cu bunicul, Bragadiru Marinescu, deţinătorul cunoscutei fabrici de bere, a preluat administraţia Carului câţiva ani, până când a reuşit să dea băncii toată datoria fratelui, numai din ce câştiga. După asta, administraţia a ajuns din nou la urmaşi, adică la tatăl meu şi la cei doi cumnaţi ai săi", mai povesteşte nepotul.
În '49 statul le-a luat cu japca afacerea, iar restaurantul a fost rechiziţionat. Pe proprietari i-a gonit în pod, unde până atunci dormeau picolii, iar în odăile de deasupra restaurantului, acolo unde copilăriseră stăpânii, au înghesuit nişte săraci. Erau zece oameni pe un veceu. "Statuia bunicului care stă astăzi în restaurant, atunci au ascuns-o chelnerii, să nu fie distrusă. Câteodată, când, era vreo sărbătoare jos, la restaurant, ospătarii urcau în pod şi ne aduceau friptură de la masă. Era o atmosferă fantastică de familie. Pentru ca eu să am origine sănătoasă şi să pot face şcoală, tata, om şcolit la Anvers , s-a făcut lăcătuş mecanic, iar mama, legătoreasă. Şi mie,
când m-au făcut pionier, mi-au rupt cravata pe podium, pe motiv că minţisem şi că tata avea fabrică de bere. Şi când mă gândesc că bunicul îl pusese pe tata la munca de jos, să fie chelner şi să ştie şi el cât de greu se face un câştig! În studenţie (nimeni nu ştia că tata a avut Caru' cu bere, trebuia să păstrez taina) mă tot chemau colegii să bem o bere acolo. Eu îi tot refuzam şi le spuneam că n-am mai fost. Într-o zi, m-am dus totuşi şi, când au început toţi chelnerii să mă salute cu respect , mi-au reproşat că nu le-am spus adevărul, că eu merg des la berărie... însă erau chelnerii noştri, de demult".
Comuniştii au vopsit picturile "capitaliste" de pe pereţi.
Comunismul a sluţit Caru'. S-au pus feţe de masă peste minunăţiile de mese din lemn de stejar vechi de un secol şi s-a dat cu bidineaua peste picturile de pe pereţi, pe motiv că ar înfăţişa scene capitaliste (nişte boieri medievali la banchet, bând bere la halbă). De abia prin '84 au ieşit la lumină, când statul a restaurat localul. Acum, inginerul Nicolae Mircea este coproprietar cu o verişoară, iar administraţia o deţine o firmă. Proprietarii nu încasează decât banii de chirie pentru clădire, zice inginerul, iar firmei îi revin câştigurile din restaurant.
Chiar şi acum, după un secol şi mai bine, Caru' cu bere e o afacere bună. În fiecare zi se perindă între 1.500 şi 2.000 de clienţi şi, de multe ori, după amiaza nu poţi să intri decât cu rezervare. De multe ori, clienţii rămân perplecşi când, dintr-o dată, se trezesc fără nici un ospătar în sală. Pentru ca, peste câteva minute, să apară toţi, umăr la umăr, făcând ţanţoşi paradă printre mese. Cocoţat pe balustradă, Moş Ghiţă priveşte show-ul cu ochii lui de lemn.
Legenda spune că, în anul 708, Arhanghelul Mihail i-ar fi apărut Sfântului Aubert, pe atunci episcop de Avranches, şi i-ar fi poruncit să ridice o biserică pe mica insula din largul coastei normande, pe locul pe care odinioară se aflase un fort al galilor armoricani si apoi al romanilor.
Insula a fost anexata de către William I "Sabie Lunga", duce de Normandia, în anul 933, iar în anul 966, o comunitate de preoţi benedictini şi-a găsit adăpostul permanent în biserica Saint Michel, construind o buna parte din ceea ce avea să devină, într-un final, abaţia cu acelaşi nume.
Anii de glorie ai aşezării monahale au început odată cu ascensiunea lui Wilhelm Cuceritorul şi ocuparea Angliei de către acesta. In schimbul sprijinului acordat viitorului monarh, preoţii au primit largi posesiuni, inclusiv o insula în apropiere de Cornwall , acolo unde avea sa fie ridicată o sora a abaţiei normade, prioria Saint Michel de Penzance .
Războiul de 100 de ani dintre Anglia şi Franţa a transformat abaţia în teatru de război, ea nefiind însă cucerita graţie fortificaţiilor ridicate în secolele XI-XIV. Astăzi, doua dintre bombardele engleze, abandonate de către asediatori, numite Le Michelettes, sunt încă expuse în apropierea zidurilor abaţiei
Atât de mult mersese faima aşezării încât, alături de Roma şi Compostela, abaţia Saint Michel devenise al treilea loc de pelerinaj, ca importanţă, din Europa medievala. Chiar regele Ludovic al XI-lea al Franţei, întemeietorul ordinului Arhanghelului Mihail, în anul 1496, a intenţionat ca mânăstirea să devină sediul acestui ordin, doar distanţa mare dintre Paris şi Normandia făcând ca visul său să nu se realizeze.
A urmat apoi Revoluţia Franceză, iar Saint Michel a fost aproape părăsită şi, apoi, transformată în închisoare pentru susţinătorii regalităţii. A fost nevoie de intervenţia intelectualităţii franceze, în frunte cu Victor Hugo, pentru a reda abaţia patrimoniului naţional al Franţei. Abia în anul 1966, o comunitate de preoţi s-a reîntors pe insulă, reluând o tradiţie veche de peste 1300 de ani.
Cu timpul, în jurul mânăstirii, a început să reînvie şi satul medieval, în prezent insula având o populaţie de 80 de persoane, dintre care 50 sunt călugări. Inclusă în patrimoniul mondial UNESCO încă din anul 1979, abaţia Saint Michel a devenit iarăşi o Mecca a pelerinilor, primind anual peste 3 milioane de credincioşi.
