Powered By Blogger

marți, 18 ianuarie 2011

“Trădarea” Patriarhului Daniel

“Trădarea” Patriarhului Daniel


Situaţia economică dezastruoasă a multor milioane de români, copii, mame, bătrâni, tineri, faptul că oamenii mor de foame, că sunt închise şcolile, pare că nu îl sensibilizeză pe conducătorul BOR. Patriarhul Daniel este, în continuare, lipsit de reacţie publică în faţa acestor probleme. Refuză să aducă în discuţie, să exprime opinia BOR, clar şi răspicat, faţă de situaţia lumească a celor pe care îi păstoreşte şi de pe urma cărora primeşte bani – şi nu puţini. Din partea lui nu se aude nici un sunet, luceşte doar aurul masiv de la gât şi geamul măgăruşului său de 70.000 de euro.



Putem considera că a trădat interesele credicinioşilor, datorită faptului că nu îi apără şi nu luptă pentru ei în faţa „hoardelor portocalii ale lui besescky – dracul şef”? O să spuneţi că biserica nu este sindicat dar oare ce bine mai mare poate face, în momentele acestea, decât să îi conştientizeze pe cei de la putere că răul pe care îl fac se răsfrânge, nu asupra unor numere, ci asupra unor suflete.
Mai mult, într-un dispreţ total faţă de problemele credincioşilor, în mesajul de Crăciun Patriarhul cerea bani. Să nu vă imaginaţi că erau bani pentru cantine sociale sau pentru a oferi săracilor vreun ajutor. Bănuţii ceruţi erau pentru Catedrala Mântuiri Neamului, sau mai bine pentru catedrala mântuirii lor.

Trăieşte oare Patriarhul în alte lumi paralele? De fapt ştie pe ce lume trăieşte? Mai pune piciorul afară din maşina luxoasă, care îl transportă? Mai respiră şi alt aer sau doar pe cel din patriarhie? Se pare că traiul îndestulat l-a separat de norod şi implicit de suferinţele acestuia. După cum a remarcat şi cel mai credincios „tribun” al României „Patriarhul Daniel s-a îngraşat ca un cârciumar”, semn de trai bun! Dar asta este alta poveste.
Să trecem oare peste faptul că Arhiepiscopul Ioan Robu a avut curajul de a acuza puterea, clar şi răspicat, în mesajul adresat credincioşilor catolici de Crăciun? De ce catolicii pot critica iar şeful ortodocşilor tace mâlc?
O reacţie ar fi extrem de necesară dat fiind faptul că după statistici enorma majoritate a românilor este, cel puţin la nivel declarativ, formată din ortodocşi. Ar fi necesar, cel puţin din bun simţ, şi ca mulţumire pentru miliardele de lei pe care biserica le încasează sub forma de contribuţie, cu sau fără chitanţă, şi sigur fără impozit, de la românii darnici şi dornici de iertarea păcatelor, să apară cât mai rapid posibil, rostită de către Patriarh, o opinie clară, la obiect despre situaţia poporului acestei ţări.
Până atunci, în speranţa că nu va fi nevoie de o minune, ar fi câteva întrebări care se vor pune de la sine:

1. Care este opinia BOR faţă de grava situaţie în care au fost aduşi românii de către numiţii Băsescu Traian şi Boc Emil ? Să nu îmi răspundeţi că biserica nu face politică!!!

2. Tăcerea BOR are vreo legătura cu faptul că statul pedelist refuză să aducă în discuţie, o eventuala taxare a cultelor din România? Exista vreo înţelegere de tipul: te acopăr mă acoperi?

3. Fondurile pe care statul le acorda construcţiei megalomanice – ceauşistă – numită Catedrala Neamului au generat un pact între BOR şi putere?

4. Cum se vede din dealul Mitropoliei crunta realitate a dispariţiei şcolilor din mediul rural şi a apariţiei unui număr din ce în ce mai mare de biserici?

5. Poate lipsa de reacţie a BOR să accentueze scăderea puternică a încrederii pe care românii o au în această instituţie?

6. Indulgenţa patriarhului faţă de putere, lipsa sa de reacţie la suferinţele românului, ascunde un act de trădare faţă de credincioşii ortodocşi şi de interesele acestora?

Sper că nu se va apela la aburelile medievale de genul „lasă-l pe Dumnezeu să îi judece deoarece noi nu avem dreptul” şi care mai susţin şi că omul pentru a primi viaţa veşnică în rai trebuie să sufere pe pământ .

Ei suferă?

VOI CE CREDETI?

vineri, 7 ianuarie 2011

Cea mai frumoasă fotografie a eclipsei solare de marţi...

Cea mai frumoasa fotografie a eclipsei solare de marti, 4 ianuarie, a fost facuta de romanul Catalin Paduraru:



Fotografia a fost făcută la Fundulea şi surprinde un avion care decolează pe fundalul eclipsei parţiale de Soare.
Tradiţii şi obiceiuri de Bobotează. Fetele nemăritate îşi visează ursitul!



În suita celor 12 sărbători importante creştine se numără şi Boboteaza (Botezul Domnului), ţinută în fiecare an, în ziua a şasea a lunii ianuarie. Întrucât în aceasta zi Iisus s-a prezentat pentru prima data în lume, sărbătoarea se mai numeşte şi Epifanie, Teofanie, Arătarea Domnului.
Boboteaza (6 Ianuarie) şi cu Sf. Ioan (7 Ianuarie) aproape ca formează una şi aceeaşi sărbătoare. În ajun, preotul sfinţeşte casele cu apa care a fost sfinţită în dimineaţa aceea după Liturghie. Oamenii ţin post negru până ce vine preotul şi beau din aceasta apă sfinţită. Preotul este precedat de copii îmbrăcaţi în cămăşi albe, sunând din clopoţei şi deschizând calea preotului, strigând Kira Leisa, adică pronunţarea româneasca a grecescului Kyrie Eleison (Doamne miluieşte). Pe lângă Troparul Bobotezei, copii cântă colinde speciale care descriu minunea care a avut loc la Iordan (Botezul lui Iisus). În ziua aceasta, în afara de preot, nimeni nu se duce colindând din casă în casă.
În noaptea de Bobotează, tinerele fete îşi visează ursitul. Ele îşi leagă pe inelar un fir roşu de mătase şi îşi pun busuioc sub pernă. Fetele care cad pe gheaţă în ziua de Bobotează pot fi sigure ca se vor mărita în acel an.
Tot acum, în unele regiuni, avea loc integrarea tinerelor neveste în comunitatea femeilor căsătorite prin udarea cu apa din fântană sau dintr-un râu.
În ziua de Bobotează, după liturghie, preotul împreună cu enoriaşii fac o procesiune spre un lac, râu sau vreun izvor, pentru slujba Sfinţirii Apelor. Când Troparul Bobotezei începe, vânătorii şi pădurarii satului împuşcă peste ape ca să alunge duhurile necurate. Astăzi, acest obicei a păstrat doar semnificaţia festivă a unui foc de artificii, fiind lipsit de simbolism. Dacă este frig, se pregateşte o cruce de gheaţă, pentru a marca locul slujbei şi la sfârşit preotul se duce la o apă unde va arunca crucea. Mai mulţi bărbaţi se aruncă în apă ca să o aducă înapoi, iar cel care va scoate crucea din apă va avea noroc tot anul.
Se crede ca în ziua aceasta toate apele pământului sunt sfinţite; de aceea femeile nu spală rufe pentru următoarele opt zile pană la sfârşitul praznicului.

luni, 13 decembrie 2010

Abaţia Saint Michel - minunea din Atlantic

Abaţia Saint Michel - minunea din Atlantic



Valuri uriaşe, unele dintre ele de peste 9 metri, nisipuri mişcătoare şi noroi care te poate înghiţi într-o clipă, un drum care se deschide doar atunci când natura, sau Dumnezeu, o vrea, obstacole pe care oamenii le-au asociat mereu cu cele din drumul către perfecţiune si Divinitate...
La capătul acestui drum, una dintre cele mai frumoase creaţii pe care omenirea le-a dat vreodată: Abaţia Saint Michel, minunea normandă din largul Atlanticului...

Legenda spune că, în anul 708, Arhanghelul Mihail i-ar fi apărut Sfântului Aubert, pe atunci episcop de Avranches, şi i-ar fi poruncit să ridice o biserică pe mica insula din largul coastei normande, pe locul pe care odinioară se aflase un fort al galilor armoricani si apoi al romanilor.
Aubert a ignorat spusele Arhanghelului în ciuda faptului că minunea s-a repetat de mai multe ori. Înfuriat, trimisul Domnului i-ar fi făcut o gaură în craniu, cu degetul său de foc, convingandu-l astfel să dea ascultare cererii divine. Un an mai târziu, în anul 709, prima construcţie de pe insula era deja finalizată. Aşa se năştea una dintre minunile lumii medievale...









Insula a fost anexata de către William I "Sabie Lunga", duce de Normandia, în anul 933, iar în anul 966, o comunitate de preoţi benedictini şi-a găsit adăpostul permanent în biserica Saint Michel, construind o buna parte din ceea ce avea să devină, într-un final, abaţia cu acelaşi nume.

Anii de glorie ai aşezării monahale au început odată cu ascensiunea lui Wilhelm Cuceritorul şi ocuparea Angliei de către acesta. In schimbul sprijinului acordat viitorului monarh, preoţii au primit largi posesiuni, inclusiv o insula în apropiere de Cornwall , acolo unde avea sa fie ridicată o sora a abaţiei normade, prioria Saint Michel de Penzance .





Războiul de 100 de ani dintre Anglia şi Franţa a transformat abaţia în teatru de război, ea nefiind însă cucerita graţie fortificaţiilor ridicate în secolele XI-XIV. Astăzi, doua dintre bombardele engleze, abandonate de către asediatori, numite Le Michelettes, sunt încă expuse în apropierea zidurilor abaţiei

Atât de mult mersese faima aşezării încât, alături de Roma şi Compostela, abaţia Saint Michel devenise al treilea loc de pelerinaj, ca importanţă, din Europa medievala. Chiar regele Ludovic al XI-lea al Franţei, întemeietorul ordinului Arhanghelului Mihail, în anul 1496, a intenţionat ca mânăstirea să devină sediul acestui ordin, doar distanţa mare dintre Paris şi Normandia făcând ca visul său să nu se realizeze.



A urmat apoi Revoluţia Franceză, iar Saint Michel a fost aproape părăsită şi, apoi, transformată în închisoare pentru susţinătorii regalităţii. A fost nevoie de intervenţia intelectualităţii franceze, în frunte cu Victor Hugo, pentru a reda abaţia patrimoniului naţional al Franţei. Abia în anul 1966, o comunitate de preoţi s-a reîntors pe insulă, reluând o tradiţie veche de peste 1300 de ani.





Cu timpul, în jurul mânăstirii, a început să reînvie şi satul medieval, în prezent insula având o populaţie de 80 de persoane, dintre care 50 sunt călugări. Inclusă în patrimoniul mondial UNESCO încă din anul 1979, abaţia Saint Michel a devenit iarăşi o Mecca a pelerinilor, primind anual peste 3 milioane de credincioşi.







marți, 7 decembrie 2010

Palatul berii din România

Palatul berii din România - "Caru'cu bere" = opera unui ţăran ridicat din grajdurile Ardealului



"Caru' cu bere" a fost proiectat de un arhitect care a lucrat şi la Peleş. A ieşit o bijuterie. Proprietarul, un pui de ţăran plecat la Bucureşti la 11 ani, a primit cele mai înalte distincţii ale vremii, Steaua României şi Coroana României
"Eu, de la coarnele plugului, am realizat Caru' cu bere. Tu, din Capitala României, să fii demn să mă întreci. Asta i-a scris bunicul tatălui meu, când tata împlinise 14 ani. La revedere tenis, la revedere schi, bonjour carte!". Ne-a citat din memorie însuşi nepotul celui care a deschis Caru' cu bere, în 1899. Nepotul Niculae Mircea, inginer, are acum 73 de ani; şi el, şi tatăl lui s-au născut la Caru' cu bere, în odăile de sus. Acum, Niculae Mircea este cel mai tânăr dintre nepoţi, se sprijină în baston, dar ştie cu ochii închişi fiecare colţişor. "Pe aici mă ascundeam eu când eram copil", zice şi ne arată scările ce duc spre odăile de deasupra restaurantului.
Nu ştia el pe vremea aceea că opera bunicului era istorică, una dintre primele berării din Bucureşti. Pe atunci sosea duium de lume nu numai pentru bere, dar şi pentru crenvurştii cu hrean, frankfurteri, ridiche neagră cu ciolan la cuptor, specialitatea casei. Aici se ameţeau pe vremuri George Coşbuc (vinul îi plăcea, mai ales), Onisifor Ghibu, Delavrancea, Caragiale şi Goga. Coşbuc era ca la el acasă, chelnerii îi ziceau badea Gheorghe, iar lui îi plăcea să se ascundă undeva, la mesele mai din spate, şi să bea un vin bun. Slavici şi Delavrancea, primar pe vremea aceea, erau prieteni buni cu bunicul, ajuns consilier la primărie. Aici se mai întâlneau şi domnii Societăţii "Frăţia", să pună ţara la cale şi să-i ajute pe "fraţii" ardeleni să înveţe carte. Studenţii buni la şcoală primeau o masă gratuită din partea casei.


Niculae Mircea (73 de ani) este nepotul celui care a ridicat Caru' cu bere, la 1899. S-a născut în camerele de sus ale Carului, ca şi tatăl său ...

Berea caldă şi crenvurştii cu hrean- moftul boierilor stilaţi de la 1900.
Moftul vremii cerea ca berea să o bei caldă, de aia bunicul adusese şi nişte încălzitoare de bere - semănau cu nişte eprubete, le băgai în halbă şi o încălzeau. Mititeii se găteau ca la spectacol: "Au fost gătiţi zeci de ani la rând după o reţetă secretă, care se păstrează şi astăzi. Se prăjesc pe jar iute de lemne sau cărbune, ungându-se cu mujdei, aşa ca să prindă o crustă rumenă împrejur. Grataragiii întorc fiecare mititel doar de trei ori, până este prăjit".
Când s-a înfiinţat, Caru' era ultramodern. Avea sistem propriu de climatizare, sursa lui de apă, iar reziduurile piereau într-o instalaţie proprie de ardere. Şi acum fumul de ţigară este absorbit prin boltă, printr-o instalaţie care nu se vede cu ochiul liber. Iar pe undeva prin perete, prin nişte fante invizibile, vine aerul cald sau cel rece. Este tot instalaţia din '99 şi, incredibil, şi acum merge perfect.
" Berea nu s-a făcut niciodată aici, este o legendă că se fabrica chiar în restaurant. În trecut, berea sosea de la Bragadiru, bun prieten cu bunicul, iar acum de la Tuborg. Iată un fragment din memoriile unui ospătar care a lucrat aici prin '47: . Cu toate astea, deseori vedeai mâncând un magistrat alături de un bucureştean venit să comande numai doi mititei", îşi aminteşte nepotul.
Moş Ghiţă pivnicerul se uită în farfuria ta, cu un felinar în mână....
Dar de unde a ştiut bunicul, băiat de la ţară, să facă aşa berărie-monument,premiată şi de Carol I? I-a oferit cele mai înalte distincţii ale vremii, Steaua României şi Coroana României.



Iar acum, întreaga clădire este monument istoric şi de arhitectură. Căci bunicul era un pui de ţăran când a plecat la Bucureşti, pe la 11 ani. Până atunci dăduse cu sapa şi rânise bălegarul boilor în satul Cata, lângă Sighişoara. Nu făcuse acolo decât patru clase. Se numea Nicolae Mircea.



Ajuns în Bucureşti, s-a apucat de treabă cu fraţii mai mari, pe Podul Mogoşoaiei. A învăţat rapid băcănia, s-a făcut apoi copil de prăvălie pentru un unchi, la vândut bere. Depozitau berea în butoaie, o transportau cu carul, iar treaba a mers atât de bine, încât şi-au extins afacerea, ocupând mai multe prăvălii din corpul hanului Zlătari şi Pasajul Villacrosse.



Nucleul Carului cu bere au fost câteva mese întinse undeva, pe strada Franceză de astăzi. Clădirea de acum a Carului cu bere, cam 70% din ea, de fapt, s-a ridicat în numai 15 luni. "Aviz cunoscătorilor de bere!", aşa începea reclama la berăria-restaurant, în ziarele vremii. "Ce om deştept, bunicul! Prin acele câteva cuvinte a ţintit din prima către un anumit cerc de clienţi", spune nepotul.



Arhitectul a fost Zigfrid Kofczinsky, cel care a lucrat şi în echipa de arhite ţi a Castelului Peleş şi a Palatului Culturii din Iaşi . A făcut-o în stil neogotic, cu vitralii şi picturi murale, candelabre, coloane, bolţi, lambriuri din lemn de stejar şi două scări dantelate lucrate, ca şi podeaua, din lemn masiv, fără cuie. Un mic palat. Ba i-a făcut şi statuie minusculă, din lemn, lui moş Ghiţă, pivnicerul. Stă şi azi cocoţat pe balustrada dreaptă, cu felinarul în mână. "A coborât de mii şi mii de ori în pivniţe, unde erau peste 70.000 de litri de vin. Le ţinea acolo câţiva ani, la învechit, apoi, când le venea vremea, le scotea. Numai moş Ghiţă ştia rânduiala vinurilor".
"Când m-au făcut pionier, mi-au rupt cravata pe podium"
Dar bunicul s-a sinucis cu o pastilă de cianură, în 1929. O ţinea cu el în cazul în care-l prind ungurii, că era urmărit. Dar nu de asta s-a omorât, ci fiindcă îi girase la bancă afacerea fratelui, iar fratele a dat faliment. Trebuia acum să plătească pentru el 8 milioane de lei, or, nici Caru' nu scotea atâta bănet. "Din pură prietenie cu bunicul, Bragadiru Marinescu, deţinătorul cunoscutei fabrici de bere, a preluat administraţia Carului câţiva ani, până când a reuşit să dea băncii toată datoria fratelui, numai din ce câştiga. După asta, administraţia a ajuns din nou la urmaşi, adică la tatăl meu şi la cei doi cumnaţi ai săi", mai povesteşte nepotul.
În '49 statul le-a luat cu japca afacerea, iar restaurantul a fost rechiziţionat. Pe proprietari i-a gonit în pod, unde până atunci dormeau picolii, iar în odăile de deasupra restaurantului, acolo unde copilăriseră stăpânii, au înghesuit nişte săraci. Erau zece oameni pe un veceu. "Statuia bunicului care stă astăzi în restaurant, atunci au ascuns-o chelnerii, să nu fie distrusă. Câteodată, când, era vreo sărbătoare jos, la restaurant, ospătarii urcau în pod şi ne aduceau friptură de la masă. Era o atmosferă fantastică de familie. Pentru ca eu să am origine sănătoasă şi să pot face şcoală, tata, om şcolit la Anvers , s-a făcut lăcătuş mecanic, iar mama, legătoreasă. Şi mie, când m-au făcut pionier, mi-au rupt cravata pe podium, pe motiv că minţisem şi că tata avea fabrică de bere. Şi când mă gândesc că bunicul îl pusese pe tata la munca de jos, să fie chelner şi să ştie şi el cât de greu se face un câştig! În studenţie (nimeni nu ştia că tata a avut Caru' cu bere, trebuia să păstrez taina) mă tot chemau colegii să bem o bere acolo. Eu îi tot refuzam şi le spuneam că n-am mai fost. Într-o zi, m-am dus totuşi şi, când au început toţi chelnerii să mă salute cu respect , mi-au reproşat că nu le-am spus adevărul, că eu merg des la berărie... însă erau chelnerii noştri, de demult".
Comuniştii au vopsit picturile "capitaliste" de pe pereţi.
Comunismul a sluţit Caru'. S-au pus feţe de masă peste minunăţiile de mese din lemn de stejar vechi de un secol şi s-a dat cu bidineaua peste picturile de pe pereţi, pe motiv că ar înfăţişa scene capitaliste (nişte boieri medievali la banchet, bând bere la halbă). De abia prin '84 au ieşit la lumină, când statul a restaurat localul. Acum, inginerul Nicolae Mircea este coproprietar cu o verişoară, iar administraţia o deţine o firmă. Proprietarii nu încasează decât banii de chirie pentru clădire, zice inginerul, iar firmei îi revin câştigurile din restaurant.
Chiar şi acum, după un secol şi mai bine, Caru' cu bere e o afacere bună. În fiecare zi se perindă între 1.500 şi 2.000 de clienţi şi, de multe ori, după amiaza nu poţi să intri decât cu rezervare. De multe ori, clienţii rămân perplecşi când, dintr-o dată, se trezesc fără nici un ospătar în sală. Pentru ca, peste câteva minute, să apară toţi, umăr la umăr, făcând ţanţoşi paradă printre mese. Cocoţat pe balustradă, Moş Ghiţă priveşte show-ul cu ochii lui de lemn.

luni, 6 decembrie 2010

Made in Reşiţa - România

Pe fiecare piesa de metal ce compune turnul Eiffel scrie:
"Made in Reşiţa - România "




Puţini sunt cei care ştiu că simbolul Parisului, celebrul Turn Eiffel, a fost realizat după o tehnologie inventată în România de inginerul Gheorghe Pănculescu.

Dupa ce a absolvit cursurile Politehnicii din Zurich , inginerul Gheorghe Pănculescu ajunge să lucreze în cadrul companiei Eiffel, la recomandarea marelui scriitor Vasile Alecsandri.
În 1878, Pănculescu revine în ţară pentru a construi calea ferata Bucureşti-Predeal.
În acea perioadă, inginerul inventează un sistem de îmbinare a traverselor de cale ferată, care avea să revoluţioneze construcţiile metalice. Astfel, datorită metodei de montare a şinei pe traverse în afara spaţiului căii ferate, Pănculescu a reuşit să termine lucrarea concesionată în mai puţin de un an, deşi termenul de livrare era de aproape cinci ani.



Pănculescu l-a găzduit pe Gustave Eiffel

Impresionat de proiectul inginerului român, Gustave Eiffel se deplasează special la Vălenii de Munte pentru a-l întalni pe Pănculescu, cel care avea să devina inspector general al Căilor Ferate Române. Eiffel a vrut să vadă tehnologia folosită de acesta la montarea căii ferate.
În 1879, în casa unde se află acum Muzeul Nicolae Iorga, francezul a fost găzduit de Pănculescu şi a fost impresionat de genialitatea invenţiei româneşti.
Aici, Gustave Eiffel, care avea să devină celebru, i-a vorbit gazdei despre proiectul său, înaltarea unui turn ieşit din comun, la Paris, pentru Expoziţia Universală din 1889.
Împreună au discutat despre adaptarea tehnicii inventate de Pănculescu la construcţia turnului, folosind subansamble metalice confectionate la sol şi asamblate după aceea, pe masură ce se înalţa lucrarea. Interesant este şi faptul ca destinul celor doi ingineri avea să se incheie, în acelaşi an, 1922.

Cunoscut în Franţa, anonim în România

Profesorul Eugen Stănescu de la Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie s-a numarat printre puţinii cercetatori ai acestui inedit episod.
A fost special în Franţa pentru a studia cât de cunoscut este aportul inginerului român la ridicarea simbolului oraşului luminii.
Studiind documentele acelor vremuri, profesorul a găsit un studiu intitulat "Communication sur les travaux de la tour de 300 m", datat 1887, în care celebrul inginer Alexandre Gustave Eiffel precizeaza că turnul care îi poarta numele nu s-ar fi putut construi dacă nu ar fi aflat de tehnica inovatoare folosită de inginerul român Gheorghe Pănculescu la construcţia tronsonului de cale ferată Bucureşti-Predeal. Din păcate, numele românului este mult mai cunoscut în Franţa decât în ţara unde s-a născut.
Doar la insistenţele profesorului Stănescu, o şcoală generală din Vălenii de Munte poartă numele inginerului Pănculescu.



Reşiţa

Repere de ordin geografic, administrativ şi istoric = Reşiţa este situată pe malul Bârzavei. În apropiere se află exploatări de huilă, pe Valea Domanului, de minereuri de fier la Lupac şi Ocna de Fier, precum şi de calcare.
*Istoric: vechi tradiţii industriale (sec. XVIII - primele furnale şi prima locomotivă cu aburi); Turnul Eiffel din Paris este construit cu oţel fabricat la Reşiţa ..

Pe fiecare piesa de metal ce compune turnul Eiffel scrie:
"Made in Reşiţa - România "

sâmbătă, 20 noiembrie 2010

Scrisoare către ţara mea

Am găsit într-un articol (pe care îl redau cât mai exact) ceea ce reprezintă într-o formă concisă şi condensată exact lucrurile pe care le gândim toţi cei dezamăgiţi…


AlexandruTocilescu (regizor): "Scrisoare către ţara mea"


Nu-mi iubesc ţara . Trebuie să fie aşa, din moment ce nu-mi vine decât să vorbesc urât despre ea. Să-i spun vorbe grele în fiecare oră, în fiecare dimineaţă, când întârzii cât pot de mult întâlnirea cu oamenii, locurile, serviciile, televiziunea, pâinea, mirosurile, maşinile,culorile, limba ei.
Am obosit de ţara asta. Am obosit de ţara în care cei care conduc mă cred prost şi-mi spun "omul simplu, de pe stradă", omul căruia se simt datori să-i explice cum stau treburile, într-un limbaj gângav, analfabet, ca acela folosit de adulţii inculţi, pentru a răspunde
gângurelilor unui bebeluş.
Am obosit de ţara în care nimic nu este ceea ce pare: un site colorat cu multe promisiuni al unei grădiniţe private e doar un paravan în spatele căruia se află o clădire care-i adăposteşte pe preşcolari de ploaie cât timp părinţii se află la serviciu (altfel , educatoarele îşi roagă colegele de breaslă mai norocoase, de la alte grădiniţe, să fure plastilină şi creioane).
Avocatul care-mi promite că va câştiga procesul n-are niciodată chitanţier pentru banii pe care-i dau şi nici argumente în instanţă. Nici şefa firmei de recrutare nu-mi dă chitanţă pe banii primiţi, pe care i-am dat soţului ei, venit la întâlnire în trening, într-o staţie de autobuz. Atunci s-a desfăşurat şi ultima secvenţă de colaborare, fiindcă plata taxei n-a fost urmată de nici o invitaţie la un interviu. Editura la care s-a angajat prietena mea, editură foarte renumită, scoate cărţi de filozofie de pensionar trist, de jucător de table fără noroc, şi literatură erotică, pe lîngă care graffiti-urile din WC-urile şi gările publice sunt suave declaraţii de amor.
Iar patronul te felicită dacă ai reuşit să-i promovezi cărţile doar printre cei sau, mai bine zis, cele cu care încă nu s-a culcat. Că aşa, ar fi putut s-o facă şi el...
Profesoara de franceză a nepotului meu miroase a vodcă, profesorul de religie nu-l lasă să iasă în timpul orei să facă pipi, iar cea de fizică pleacă în Grecia din două în două săptămâni (plus în vacanţele şcolare). Redacţia la care m-am angajat are două birouri pentru redactori - unul pentru făcut sex -…..
Am obosit de ţara care-mi spune că orice speranţă are rădăcini firave şi că orice opţiune sinceră, onestă se dovedeşte a fi cretină. Am obosit ca din patru în patru ani să aleg prost, împreună cu alte 22 de milioane de locuitori, de oricare parte a baricadei am fi. Am obosit să sper că cel care se numeşte şef de guvern sau preşedinte de ţară sau măcelar sau avocat sau cântăreţ chiar se pricepe la ceea ce diploma, votul , discursul spun că se pricepe.
Am obosit de ţara care mă transformă în victimă sau complice. În victimă, fiindcă oricât de multe rele s-ar întâmpla în ţara asta, oricât de multă corupţie ne-ar tăia răsuflarea cu duhoarea ei, statul, legile,
funcţionărimea, judecătorii, DNA -ul , Guvernul, Parlamentul par cu toate că există într-un univers diafan, paralel cu al nostru, din care aruncă, din când în când, o ocheadă către noi, să ne supravegheze, să ne certe că n-avem răbdare să ajungă şi la noi
bunăstarea. Să ne dojenească, cu glas de domnu' Trandafir acrit, pentru iresponsabilitatea cu care le cerem imposibilul, în condiţiile unei moşteniri grele.
Am obosit să fiu victima statului care mă fură la facturi, la impozite sau în justiţie, victima patronilor care mă pot exclude din organigramă din trei ţipete şi două semnături, victima poliţiştilor care mă roagă să nu reclam furtul din buzunare.
Orice protest este inutil. Orice gest de solidaritate, orice iniţiativă care m-ar putea transforma în cetăţean sau concetăţean, în membru al unei comunităţi rezidenţiale sau al unei organizaţii se fâsâie în faţa privirilor nepăsătoare, a replicilor de tipul "c'eşti
copil" sau "mă laşi?!" sau a celor care transformă iniţiativa în afacere profitabilă pentru ei şi dezastruoasă pentru beneficiari. Iar renunţarea mă face complice cu cei care acceptă ca lucrurile să meargă prost, din neputinţă, din interes, din indiferenţă.
Sunt complice, prin tăcere, cu toţi impostorii,mincinoşii, neisprăviţii, hoţii, de care depind, într-un fel sau altul, în bătăliile mele mărunte, de zi cu zi.
Am obosit de ţara unui singur televizor, a unui singur program (toate sunt la fel) în care se amestecă, de-a valma, senzuale cu securişti nejudecaţi, brăilence cu analişti obosiţi, discuţii lălâi despre salarii enorme, furt la factură, poliţişti beţi, judecători mituiţi, miniştri penali cu breaking news-uri împotriva cărora tot românul moţăie: învârteli, băşcălii, ogici, ciumace, anchete de doi şi un sfert, morţi de trei parale, incesturi de patru stele.
Am obosit să aud sau să citesc comentarii lungi, strivite de ură sau înmuiate de slugărnicie, ale jurnaliştilor obosiţi din presa românească. Am obosit de vorbe grele de prostie, nesimţire, ipocrizie, inepţii, vorbe care nu mai interesează pe nimeni, vorbe caraghioase, care-i transformă pe toţi ciutacii, dumitreştii şi morarii în bufoni disperaţi ai orelor târzii de televiziune.
Am obosit să văd societatea civilă, care face curat în universităţi şi alegeri, înghesuită pe liste de alegeri europarlamentare ale unui partid majoritar. Am obosit să aud că singurul lucru pe care-l avem de opus alegerii fiicei preşedintelui în Parlamentul European este pluralul nefericit "succesuri". Am obosit să văd susţinători sinceri ai preşedintelui, care vor salariu de jurnalist independent. Am obosit să văd jurnalişti independenţi care devin guvernatori interesaţi. Am obosit să-l aud pe ministrul Culturii ţinând-o langa cu explicaţiile despre pleaşcă şi iubire de preşedinte.
Am obosit să văd reportaje cu oameni care mănâncă din gunoaie, copii violaţi, preoţi care ţin liturghii erotice, puştile lui Michi Şpagă(azi la putere iar), termopanele lui Adrian Năstase, casa din Mihaileanu şi Udrea… ,oameni care se împerechează cu oi, ţărani care tasează pămîntul cu obuze încă detonabile, pensionari care se străduiesc să prindă două porţii de sarmale de 1 Decembrie, ţigănci care-şi arată popoul poliţiştilor, şoferi beţi, criminali filmaţi în circa de poliţie, înmormântări în direct, sicrie fotografiate cu mobilul, ştiri animate despre ficatul de 20 de kilograme al unui cântăreţ, oameni urcaţi pe cruci ca să vadă mai bine groapa, cozile isterice de Sfânta Cuvioasa Paraschieva şi de Izvorul Tămăduirii, proteste pe marginea balconului sau a macaralei şi comentariile profesioniştilor care încep cu: "Ce efect poate să aibă violul asupra unei fetiţe de 12 ani?".
Mă obosesc " profesioniştii " televiziunilor, chiar şi fără comentarii.
Fiindcă sunt aceiaşi. Şi apar des. Foarte des.
În ţara asta nu mai există un psiholog cumsecade, un profesor eminent, un cântăreţ talentat, un analist respectabil, un preot cu har, un poet înzestrat: toţi devin vedete şi, în clipa imediat următoare, descoperă că au văzut idei.
Despre orice altceva decât meseria pe care altfel ar fi
putut s-o practice onest şi din care să aibă un venit regulat.

Mă obosesc emisiunile care-mi promit că vor dezbate
soluţiile anti-criză şi în care invitaţi şi moderatori ajung să vorbească despre beregate, prostănaci caraghioşi, şobolani rozalii, lupta dintre fata preşedintelui şi intelectuali, despre insinuările cutărui senator, despre sforăitul din Parlament al nu ştiu cărui deputat, despre nepoate de senatoare care sînt de fapt amante de miniştri. Am obosit să văd feţe lungi de jurnalişti care anunţă, cu acelaşi ton grav, de început de apocalipsă, şi că se măresc facturile, şi că s-a dus dracului rapiţa în Alexandria , şi că Mutu are tendonul rupt. Sau că nu-l mai are deloc. Am obosit să aud de mitică-de-la-ligă, naşu-sandu, meme-stoica, galactici, jucători-titraţi, distracţie-pe- cinste.
Am obosit să ştiu că din atâtea cazuri de malpraxis în medicină, un singur doctor a fost condamnat pentru viol.
Mă oboseşte Mihaela Rădulescu, şi cei care o combat, şi cei care o apără. Mă oboseşte oricine comentează un film, o carte, un spectacol, mai departe de rude, prieteni sau părinţi, fără să poată arăta vreun act, o diplomă, care să-i confere acest drept. Am obosit să mă tot întreb cine este cel sau cea care apare pe prima pagină a tuturor ziarelor, fără să reuşesc să-mi amintesc vreo ispravă, bună, rea, dar în orice caz extra-ordinară, care să merite măcar efortul scanării fotografiei lor.
Am obosit să văd că patroni de firme de salubrizare îşi dau cu părerea despre expoziţii de artă, că pe Wikipedia Mircea Badea este actor român, că Monica Tatoiu are răspuns pentru orice - de la încălzirea globală, la cum nu trebuie să renunţi la speranţa de a avea orgasm. Am obosit ca, la douăzeci de ani de la Revoluţie,
să-i înjur tot pe Iliescu, Năstase, Văcăroiu, Şerban Mihăilescu, Viorel Hrebenciuc, Talpeş, Mitrea, Vadim Tudor, Voiculescu, Adrian Păunescu etc… iar cei de azi la putere scapă.
Am obosit, de fapt, să nu am încredere în nimic şi nimeni.
Am obosit să scriu acest protest. Nu va folosi la nimic.
M-am gândit, la un moment dat, să le cer oamenilor obosiţi ca şi mine să iasă în stradă. Dar am în faţa ochilor imaginile filmate la diferite proteste: pancarte şi lozinci analfabete, revendicări haotice şi isterice, feţe tâmpe în fundal care transmit salutări familiei, sindicalişti mângâiaţi pe frunte de opoziţie, trecători plictisiţi şi amintiri duioase despre concediile la mare din vremea fraţilor Petreuş şi a Daciilor în rate.
Am obosit de ţara în care nu se întâmplă nimic. De ţara care m-a făcut să privesc cu lehamite drepturi la care am tânjit ani mulţi şi grei în comunism. Mie, omului simplu de pe stradă, mi-e lehamite de dreptul meu de a vota. De dreptul de a fi informat. De dreptul de a protesta. De dreptul şi obligaţia de a-mi apăra ţara . De dreptul de a mă asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere. De dreptul de a avea acces la tratamente corecte în spitale. De dreptul de a fi egal cu ceilalţi români în faţa justiţiei.
De aceea spun că nu-mi iubesc ţara . Mi-a mai rămas, totuşi, un singur drept: acela de a circula liber în străinătate. De a emigra. Poate c-a venit timpul să-l folosesc. Ştiu bine că nici acolo nu umblă câinii cu covrigi în coadă. Sper doar ca acolo, într-o limbă străină şi pe străzi curate, să am timp să mi se facă dor de ţara mea. "
Acest articol reprezintă într-o formă concisă şi condensată exact lucrurile pe care le gândim toţi cei dezamăgiţi

duminică, 14 noiembrie 2010

Taxi - Stelele Care Cad



Taxi – Stelele care cad


Dacă azi…
E doar o poartă deschisă spre ieri
Şi-o să faci ce-ai făcut,
Şi-o să ştii ce-ai stiut,
Dar n-o să mai ştii să speri…
Mai stai până mâine, să vezi cum e
Mai stai până maine, poate nu trebuie
Să vrei ce vrei, poate…ai nevoie de altceva
Şi nu uita:

Stelele care cad… nu pier
Stelele care cad se duc spre un alt cer
Stelele care cad… nu pier
Stelele care cad se duc spre un alt cer.

Dacă azi…
Drumul pe care erai s-a închis
Poate că nu era drumul pe care trebuia
Să alergi spre vis…
Sau poate că da, şi poate că mâine
Se va deschide din nou, în faţa ta
Oricum ar fi, ai în faţă o zi, mergi spre ea,
Şi nu uita:

Stelele care cad… nu pier
Stelele care cad se duc spre un alt cer
Stelele care cad… nu pier
Stelele care cad se duc spre un alt cer.

duminică, 7 noiembrie 2010

SI TOTUSI EXISTA IUBIRE!TATIANA STEPA,




Tatiana Stepa & Adrian Păunescu – Totuşi iubirea

Şi totuşi există iubire
Şi totuşi există blestem
Dau lumii, dau lumii de ştire
Iubesc, am curaj şi mă tem.

Şi totuşi e stare de veghe
Şi totuşi murim repetat
Şi totuşi mai cred în pereche
Şi totuşi ceva să-ntâmplat.

Pretenţii nici n-am de la lume
Un pat, întuneric şi tu
Intrăm în amor fără nume
Fiorul că fulger căzu.

Motoarele lumii sunt stinse
Reţele pe căi au căzut
Un mare pustiu pe cuprins e
Trezeşte-le tu c-un sărut.

Acum te declar Dumnezee
Eu însumi mă simt Dumnezeu
Continuă lumea femeie
Cu plozi scrişi în numele meu.

Afară roiesc întunerici
Aici suntem noi luminoşi
Se ceartă-ntre ele biserici
Făcându-şi acelaşi reproş.

Şi tu şi iubirea există
Şi moartea există în ea
Îmi place mai mult când eşti tristă
Tristeţea, de fapt, e a ta.

Genunchii mi-i plec pe podele
Cu capul mă sprijin de cer,
Tu eşti în puterile mele,
Deşi inchiziţii te cer.

Ce spun se aude aiurea,
Mă-ntorc la silaba dintâi,
Prăval peste ţine pădurea:
Adio, adică rămâi.

Şi totuşi există iubire
Şi totuşi există blestem
Dau lumii, dau lumii de ştire
Iubesc, am curaj şi mă tem.

versuri – Adrian Păunescu