Powered By Blogger

luni, 3 octombrie 2011

De-ale lui ...Păstorel Teodoreanu








Alexandru O. Teodoreanu (1894 - 1964), cunoscut şi sub pseudonimul Păstorel, a fost un avocat şi scriitor român, cunoscut epigramist, mare cunoscător şi degustător de vinuri şi coniacuri, membru de seamă al boemei ieşene şi bucureştene.
A rămas în literatura română prin epigramele sale.
În caz ca numele Teodoreanu sună cunoscut, ... a fost fratele scriitorului Ionel Teodoreanu (1897 - 1954) (La Medeleni 1924 - 1928, Uliţa copilăriei, În casa bunicilor, Bal mascat, Golia)


 
EPITAF:

Aici doarme Păstorel,
Băiat bun şi suflet fin,
Dacă treceţi pe la el,
Nu-l treziţi, că cere vin!

Cand era internat în Dealul Filaretului la un sanatoriu situat pe Şoseaua Viilor (în Bucureşti), a scris ultima lui epigramă. A murit după câteva zile:


Culmea ironiilor
Şi râsul copiilor
Să pun punct beţiilor
Pe Şoseaua Viilor!

  

La venirea ruşilor:
Pe drumeagul din cătun
Venea ieri un rus şi-un tun;
Tunul rus
Şi rusul tun!
Armistiţiul ne-a impus
Să dăm boii pentru rus!
Ca să completam noi doza,
L-am trimis pe Petru Groza!
Statuii ostaşului sovietic:
Soldat rus, soldat rus,
Te-au ridicat atât de sus,
Ca să te vadă popoarele…
Sau fiindcă-ţi put picioarele?
Votaţi soarele!
Când te văd aşa pe garduri
Şi cu raze împrejur,
Mai că-mi vine să te-asemui
Cu o gaură de cur!

Radioului (unde era invitat să intre prin str. Temişana, adică prin spate)
De un an şi jumătate
Mă băgaţi numai prin spate,
Pe când eu, întreaga viaţă
V-am băgat numai…. prin faţă!

Diviziei Tudor Vladimirescu, decimată la Debreţin
Din falnic vânător de munte
Mi te-a făcut Ana pandur!
Întâi ţi-i-nfipt o stea în frunte
Şi-apoi un Debreţin în cur!

Comuniştii îşi măresc rândurile cu o parte din legionari

Căpitane,
Nu fi trist!
Garda merge înainte
Prin partidul comunist!

După alegerile din 1946 se mai putea vedea pe garduri: “Votaţi soarele!”
Nu credeam s-ajung vreodată
C-am să pot să fiu în stare
Ca făcând pipi pe garduri,
Să o fac direct în….. soare!
Din Banat până la Iaşi
Se resimte lipsa sării,
Fiindcă cei mai mulţi ocnaşi
Au ajuns la cârma ţării.

Catren omagial către Caragiale:
Cu greu îmi vine să aştern,
Un adevăr ce nu-l suport,
Ca tocmai tu să fii cel mort
Şi Caţavencu cel etern…

La Pelişor, palat transformat de regimul comunist în casă de creaţie:
Voi, creatori ai artei pure,
Ce staţi acuma la pădure,
Să fiţi atenţi când va plimbaţi
Să nu călcaţi în … ce creaţi!

Guvernul Groza:
În guvernul Groza, cel de concentrare,
S-au primit trei membri, pentru completare,
Însă ca să fie cabinet etern,
Îmi bag şi eu membrul…. în acest guvern!

ZECE MEMBRI DE PARTID
 Zece membri de partid
Visau viaţă nouă
Unul a vorbit în vis,
Şi-au rămas doar nouă…
Nouă membri de partid
De marxism s-au copt!
Unul s-a răscopt din ei,
Şi-au rămas doar opt!
Opt membri de partid
Au trecut la fapte …
Unul a trecut la Tito !
Şi-au rămas doar şapte!
Şapte membri de partid
Fac afaceri grase,
Unul a intrat la zdup
Şi-au rămas doar şase!
Şase membri de partid
Au strigat lozinci,
Unul a strigat greşit
Şi-au rămas doar cinci!
Cinci membri de partid,
Când au fost la teatru,
Unul n-a aplaudat
Şi-au rămas doar patru!
Patru membri de partid
Şi cam toţi evrei,
Unul a plecat în Eretz
Şi-au rămas doar trei!
Trei membri de partid
Vorbeau de război!
Unul a vorbit cam mult,
Şi-au rămas doar doi!
Doi membri de partid
Mândri ca păunul..
Unul a înnebunit,
Şi-a rămas doar unul!
Un membru de partid,
Cel mai lămurit.
A plecat cu ONeTe-ul
Şi n-a mai venit!
ZERO membri de partid,
Luptă pentru pace.
Că partidul nostru drag
Ştie el ce face!
Steaua
Câte stele sunt pe cer
Toate pan’ la ziua pier.
Numai una, ca o proastă,
Şade pe uzina noastră….
***
Cine-i mare, dă din mână şi-are 4 la română?
Cine-i la academie şi-are 4 la chimie?
Cine-n ţară este tare şi-are 4 la purtare?
Toate trei de le ghiceşti, 20 de ani primeşti.
***
RECLAMĂ
Îmi spunea un beţivan,
Rezemat contra perete:
Fetele din Popa Nan
E frumoase, dar nu-i fete!
La restaurantul Uniunii Scriitorilor:
Beau băieţii, harnici,
De cu seara-n zori,
Unii sunt paharnici,
Alţii… turnători !

Prin anii ’30 Viorica Porumbacu a scris nişte versuri de adânca simţire şi vibraţie de genul:
” O, Europa, te simt în mine
Te simt vibrând adânc…..”

A doua zi Păstorel:
“Mult stimată Veronică,
Eu credeam c-o ai mai mică!
Dar mărturisirea-ţi clară
Din “Gazeta literară”
Dovedeşte elocvent
Ca în …chestia matale…
De-adâncimi fenomenale
Intră-ntregul continent!”

După prima vizită a lui Petru Groza în URSS, Păstorel a scris:
Din Galaţi la Port Arthur
Petru Groza, în carlingă,
N-a văzut atâta cur
Cât ar fi putut să lingă..
Iată, totuşi, una care v-a scăpat:
Caligula Imperator
A făcut din cal – senator,
Petru Groza – mai sinistru
A făcut din bou – ministru.

AMERICANILOR
Dacă şi de astă dată
Se retrag din Orient,
Mă fac porumbelul păcii
Şi mă cac pe occident!
Mircea Ionescu -Quintus:
Să-nchinăm paharul
Pentru Păstorel:
N-a fost nici Cotnarul
Mai spumos ca el

Mulţumim  **** pentru pont !

Uneori e mai bine să îţi vezi de treburile tale...


Un cal deprimat se tolăneşte pe jos şi nu mai vrea pentru nimic în lume să se mai ridice.
Stăpânul disperat, nereuşind să-l convingă să se ridice, cheamă veterinarul.
Acesta, sosit imediat, examinează animalul şi zice:
“E foarte grav, singura soluţie sunt aceste pastile pe care i le vei da câteva zile; dacă nu reacţionează, trebuie eutanasiat.”

Porcul a auzit totul şi fuge la cal:
“Ridică-te, ridică-te, altfel se sfârşeste rău!!!”
Dar calul nu reacţionează şi dă încăpăţânat din cap.

A doua zi, veterinarul vine din nou să vadă efectul pilulelor:
“Nu reacţionează, mai aşteptăm o zi, dar cred că nu sunt speranţe!“.

Porcul auzind, fuge din nou la cal:
“Trebuie să te scoli, altfel vei păţi mari necazuri!”
Dar calul, nimic.
A treia zi, constatând lipsa progreselor, veterinarul îi cere stăpânului:
“Du-te după carabină, a venit timpul să-l scăpăm pe bietul animal de chinuri!”

Porcul fuge disperat la cal:
“Trebuie să reacţionezi, e ultima ocazie, te rog, ăştia sunt gata să te omoare!!!”
Calul se ridică, se scutură, face câteva mişcări de dans, o ia la fugă în galop şi sare câteva obstacole.

Stăpânul, care ţinea mult la calul său, foarte fericit îi spune veterinarului:
“Mulţumesc mult, eşti un medic minunat, ai făcut un miracol!
Trebuie neapărat să sărbătorim evenimentul!
Haideţi iute să tăiem porcul şi să facem o masă mare” 

........................................
Morala? Uneori e mai bine să îţi vezi de treburile tale!

luni, 12 septembrie 2011

Pupincurismul la romani

Pupincurismul la romani: Curul se schimba, limbile raman aceleasi

Pupincurismul, oh, Doamne, una dintre cele mai grele maladii care ne bantuie de secole intregi. S-au schimbat vremurile, au venit peste noi alte imperii, am trecut de la capitalism la comunism si invers, dar de pupincurism nu am scapat niciodata.
Dimpotriva, pupincurismul a dovedit o extraordinara capacitate de dinamism, de adaptare la vremuri si personaje noi.
"La noi, numai curul se schimbă - limbile rămân aceleaşi!", sunt cuvintele care i se rosteau in ureche lui Petru Groza la scurta vreme dupa numirea sa in functia de prim-ministru al Guvernului communist. 
Sunt prea multe exemple in istorie de pupincuristi celebri, unii dintre ei adevarate personalitati ale vietii publice, chiar ale vietii culturale.  
Regele Carol al II-lea si amanta sa, Duduia Elena Lupescu, au fost, pana la Ceausescu, romanii care au simtit cel mai “indeaproape”  placerile pupatului in partea din spate a anatomiei.
În anii '30 Camil Petrescu scria ca "nici într-o Domnie şi nici într-un veac nu s-au desăvârşit mai adânci şi mai fertile schimbări, ca în aceşti cei dintâi zece ani din ciclul Regele Carol II" ("Sensuri şi semnificaţii şi Sensul Restauraţiei").  
Nici Perpessicius nu a ramas departe de acesta tentatie, vazandu-l pe Carol al II-lea ca pe un "far luminos şi stâncă neclintită" (Perpessicius, "Veacul Carol II", "Vremea Nouă", 8 iunie 1940, an III, nr. 72, p. 1).
Monarhul Romaniei era asemuit cu un "Basarab al vremurilor noastre”, dar era numit si "Marele Împărat al Cerului" (Nicodim, Patriarhul României), cu prilejul implinirii a 10 ani de domnie.
Dar nu numai el, ci si amanta sa oficiala, cea care avea sa ii devina sotie dupa exilul din 1940, a beneficiat de laudele desantate si interesate ala camarilei regale. Chiar daca o tara intreaga era dezgustata de acesta relatie atat de imorala prin incalcarea tuturor normelor.
Mai erau si spirite lucide, precum Pamfil Seicaru, directorul ziarului Curentul, care o cobora pe Duduia de pe postamentul pe care i-l construise Carol al II-lea: "O femeie vulgara, indecenta, stapanind toate viclesugurile in alcov, stiind sa reimprospateze pana la epuizare dorinta partenerului, stiind sa-si domine oboseala si care in loc de un lesinat sentimentalism, sa-i serveasca o pitoreasca trivialitate".
Peste timp, Ceausescu si o alta Elena s-au bucurat din plin de pupincurismul romanesc. Ceausescu era “geniul Carpatilor”, “conducator de renume mondial”, “iubitul conducator”, “carmaciul”, iar tovarasa devenise un mare savant, tot de renume mondial, o mama iubitoare, o tovarasa adevarata.

Si ei au avut parte de un adevarat cortegiu de laudatori, de poeti de curte, de pupincuristi care le-au facut elogii, le-au ridicat statui si le-au dedicat imnuri de slava. Propaganda devenise atat de agresiva incat nu mai puteai deschide un ziar fara sa citesti odele care le erau destinate. De televiziune ce sa mai vorbim…
De pupincuristi nu am scapat nici dupa 1989, au ramas la posturi, cautand alte funduri pe care sa le serveasca.
Ion Iliescu si Emil Constantinescu au avut si ei simpatizantii lor, poate chiar si adulatorii lor, mai ales cel dintai, dar niciunul nu se poate compara cu cel de-al treilea presedinte de dupa 1989, Traian Basescu.
Niciodata dupa Ceausescu nu i s-au mai adus atatea omagii unui om, incepand cu colegii sai de partid, continuand cu intelectualii care au fost candva liderii societatii civile, si sfarsind cu ideologii si jurnalistii portocalii. Cei care au trait si pe vremea lui Ceausescu retraiesc deja momente de care au mai avut parte inainte de revolutie.
Reapare chiar si omniprezentul personaj Elena, de data acesta intruchipat de actualul ministru al Dezvoltarii si Turismului. Cata lipsa de imaginatie la acesti barbati de stat… Macar daca le-ar chema dracului altfel, sa avem si noi impresia ca s-a schimbat ceva…

“Esti frumoasa, inteligenta, tenace, fac mari eforturi sa nu cad prada farmecelor tale”,  declara ministrul de Externe, Teodor Baconschi, cu prilejul alegerii Elenei Udrea in functia de preşedinte al PDL Bucureşti. Este o declaratie care va intra, cu siguranta, in manualele de istorie, precum cele de pe vremuri ale lui Perpessicius sau Tudor Arghezi la adresa lui Carol al II-lea. Cel putin primii doi il laudau pe rege, nu se coborau la fundul doamnei...
La randul sau, Ioan Oltean, vicepresedintele PD-L si sustinator vadit al Elenei Udrea, declara la inceputul aceleiasi sedinti: "Soarele PD-L trebuie sa rasara din nou de la Bucuresti”. Comaparatia dintre soare si Elena Udrea este cat se poate de evidenta.
Un alt ales local al PDL afirma, candva, ca cel putin “doamna Udrea are sange in pasarica” (dovada a puterii).
Sa mai continuam? Cred ca este suficient.
Doar atat: Crin Antonescu si Victor Ponta ar trebui sa isi pazeasca fundurile pentru ca pupincuristii de profesie isi pregatesc deja buzele.
Conform cu realitatea:
http://www.optimalmedia.ro/editorial/pupincurismul-la-romani%3A-curul-se-schimba-limbile-raman-aceleasi/4793


duminică, 4 septembrie 2011

Părinţi străluciţi, profesori fascinanţi – Augusto Cury

 Părinţi străluciţi, profesori fascinanţi – Augusto Cury



    Mi-a căzut în mâini un text care ridică probleme importante de zi cu zi şi mi-am zis că mi-ar plăcea să aud şi părerile altora despre ele. 
           Generaţia actuală de părinţi a vrut cumva să compenseze lipsurile copilăriei lor şi a încercat să dea copiilor ce aveau mai bun: cele mai frumoase jucării, haine, plimbări, şcoli, televizor şi calculator.
            Alţii le-au umplut timpul copiilor cu multe activităţi educative ca învăţarea limbilor străine, informatică, muzică. Intenţia este excelentă, însă părinţii nu au înţeles că televizorul, jucăriile cumpărate, internetul şi excesul de activităţi blochează copilăria, în care copilul are nevoie să inventeze, să înfrunte riscuri, să sufere decepţii, să aibă timp de joacă şi să se bucure de viaţă.
             Acest lucru se întâmplă pentru că inteligenţa lor a fost blocată, noi ne-am transformat în maşini de muncit iar pe ei îi transformăm în maşini de învăţat.
1. Blocarea inteligenţei
            Sistemul educaţional actual aduce foarte multă informaţie, de cele mai multe ori inutilă. Copiii şi tinerii învaţă cum să opereze cu fapte logice, dar nu ştiu cum să abordeze eşecurile. Învaţă să rezolve probleme de matematică, dar nu ştiu să-şi rezolve conflictele existenţiale. Sunt antrenaţi să facă calcule fără să greşească, dar viaţa este plină de contradicţii şi probleme care nu pot fi calculate.
          Acest lucru se întâmplă pentru că inteligenţa lor a fost blocată, noi ne-am transformat în maşini de muncit iar pe ei îi transformăm în maşini de învăţat.
2. Utilizarea greşită a funcţiilor memoriei
              Prin sistemul educaţional actual memoria copiilor este transformată într-un depozit de informaţie inutilă, iar excesul acesteia blochează inteligenţa copiilor şi bucuria lor de a trăi. Cea mai mare parte a informaţiilor pe care le acumulăm nu vor fi folosite niciodată.
  Numărul actual de şcoli este mai mare decât în orice altă epocă, însă acestea nu produc persoane care gândesc, şi nu e de mirare că elevii au pierdut plăcerea de a învăţa.
              Pe de altă parte, mediile de informare îi seduc cu stimuli rapizi, gata preparaţi, care îi transportă pe tineri, fără ca ei să facă vreun efort, în mijlocul diverselor aventuri – sportive, de război, politice sau sentimentale. Bombardamentul acesta de stimuli care vin prin televiziune şi internet acţionează asupra subconştientului, mărindu-le nevoia de plăceri în viaţa reală. Astfel în timp ei nu mai găsesc  plăcere în micii stimuli ai rutinei zilnice şi vor căuta stimuli tot
mai puternici, trebuind să facă foarte multe lucruri pentru a avea puţină plăcere. Toate acestea generează personalităţi fluctuante, instabile şi nemulţumite.
3. Informăm şi nu formăm
            Noi nu îi formăm pe tineri, ci doar îi informăm. Ei cunosc tot mai mult despre lumea în care se află, dar nu ştiu mai nimic despre lumea lor interioară.Educaţia este tot mai lipsită de ingredientul emoţional şi produce tineri care rareori ştiu să îşi ceară iertare, să îşi recunoască limitele sau să se pună în locul celorlalţi.
             Care este rezultatul?
        O generaţie de copii şi tineri mai bolnavă psihic decât oricare alta din istoria umanităţii: copii depresivi, preadolescenţi şi adolescenţi care dezvoltă obsesii, sindroame de panică, timiditate, fobii sau agresivitate. În plus, tot mai mulţi dintre ei caută plăcerea de moment în consumul de tutun, alcool şi droguri.
CE ESTE DE FĂCUT?
        Dr. Augusto Cury ne spune că în ziua de azi nu ajunge să fim părinţi buni, ci trebuie să devenim părinţi inteligenţi. Pentru aceasta ne vorbeşte despre şapte deprinderi ale “părinţilor buni” şi cum trebuie transformate ele de către “părinţii inteligenţi”. Iată prima dintre ele:
.        Părinţii buni dau cadouri, părinţii inteligenţi dăruiesc propria lor fiinţă
             Părinţii buni au grijă să satisfacă, în măsura posibilităţilor lor economice, dorinţele copiilor lor. Fac petreceri pentru aniversări, le cumpără pantofi, haine, produse electronice, organizează excursii.
            Părinţii inteligenţi dau copiilor ceva incomparabil mai valoros. Ceva ce nu se poate cumpăra cu toţi banii din lume: fiinţa lor, povestea vieţii lor, experienţele lor, lacrimile lor, timpul lor.
            Părinţii care le fac în permanenţă daruri copiilor lor sunt păstraţi în amintire doar pentru un moment. Părinţii care se preocupă să le dăruiască copiilor exemple şi povestiri din viaţa lor rămân de neuitat.

.        Părinţii buni alimentează corpul, părinţii inteligenţi alimentează personalitatea
         Astăzi, părinţii buni cresc copii zbuciumaţi, înstrăinaţi,autoritari şi angoasaţi, pentru că societatea s-a transformat într-o fabrică de stres. Părinţii care nu-şi  învaţă copiii să aibă o viziune critică asupra publicităţii, a emisiunilor de televiziune şi a discriminării sociale îi transformă într-o pradă uşoară pentru sistemul acaparator.
          Pentru acest sistem, copilul vostru nu este o fiinţă umană, ci un consumator. Pregătiţi copilul pentru ” a fi”, căci lumea îl va pregăti pentru ” a avea”.
          Ajutaţi-vă copiii să nu fie sclavii problemelor lor.
Alimentaţi  amfiteatrul gândurilor şi teritoriul emoţiilor cu curaj şi îndrăzneală. Nu le acceptaţi timiditatea şi nesiguranţa. Dacă problemele se pot rezolva, vor fi rezolvate, iar dacă nu, trebuie să ne acceptăm limitele.
.        Părinţii buni corectează greşelile, părinţii inteligenţi îşi învaţă copiii cum să gândească
          Vechile corecţii şi binecunoscutele predici nu mai funcţionează. Când deschideţi gura să repetaţi acelaşi lucru, declanşaţi un resort din subconştient care deschide anumite arhive ale memoriei, ce conţin critici mai vechi. 99% din criticile şi corecţiile părinţilor sunt inutile în influenţarea personalităţii tinerilor.
          A-ţi surprinde copilul înseamnă a spune lucruri la care ei nu se aşteaptă. De exemplu: copilul a ridicat glasul la voi. Se aşteaptă să ţipaţi şi să-l pedepsiţi. Dar puteţi începe prin a tăcea şi a vă relaxa, apoi puteţi spune:”Nu mă aşteptam să mă superi în felul acesta. În ciuda durerii pe care mi-ai provocat-o, eu te iubesc şi te respect mult”. Apoi copilul trebuie lăsat să se gândească.
          Părinţii buni spun: ” Greşeşti”; părinţii inteligenţi spun:
“Ce părere ai despre comportamentul tău?” “Gândeşte înainte să reacţionezi”
.        Părinţii buni îşi pregătesc copiii pentru aplauze, părinţii inteligenţi îşi pregătesc copiii pentru eşecuri
         Părinţii buni educă inteligenţa copiilor lor, părinţii inteligenţi le educă sensibilitatea. Stimulaţi-i pe copii să aibă obiective, să caute succesul în studiu, în muncă, în relaţiile sociale, dar nu vă opriţi aici. Ajutaţi-i să nu le fie teamă de insuccese. Nu există podium fără înfrângeri. Mulţi nu strălucesc în munca lor pentru că au renunţat în faţa primelor obstacole, pentru că nu au avut răbdare să suporte un “nu”, pentru că nu au avut îndrăzneala de a înfrunta unele critici, nici umilinţa de a-şi recunoaşte greşeala.
          Perseverenţa este la fel de importantă ca şi capacităţile intelectuale. Pentru părinţii inteligenţi, a avea succes nu înseamnă a avea o viaţă fără greşeli.   De aceea sunt în stare să spună copiilor lor: “Am greşit“, “Scuză-mă“, “Am nevoie de tine“. Părinţii care nu-şi cer scuze nu-şi vor învăţa copiii cum să abordeze aroganţa.
.        Părinţii buni vorbesc, părinţii inteligenţi dialoghează ca nişte prieteni
         A sta de vorbă înseamnă a vorbi despre lumea care ne înconjoară, a dialoga înseamnă a vorbi despre lumea în care suntem:  a relata
experienţe, a împărtăşi ceea ce se află ascuns în inima fiecăruia, a pătrunde dincolo de cortina comportamentelor. Peste 50% din părinţi n-au avut curajul de a dialoga cu copiii lor despre temerile, pierderile şi frustrările personale.
         Nu trebuie să deveniţi o jucărie în mâna copilului, ci un prieten foarte bun. Adevărata autoritate şi respectul solid se nasc din dialog. Dialogul este o perlă ascunsă în inimă. Ea este scumpă, pentru că aurul şi argintul n-o pot cumpăra.
.          Părinţii buni dau informaţii, părinţii inteligenţi povestesc istorioare
           Captaţi-vă copiii prin inteligenţa voastră, nu prin autoritate, bani sau putere. Ştiţi care este termometrul care indică dacă sunteţi agteabil? Imaginea pe care o au despre voi copiii şi prietenii acestora. Dacă le face plăcere să fie în preajma voastră, aţi trecut testul.
           Odată, una dintre fiicele mele a fost criticată pentru că era o persoană simplă. Se simţea tristă şi respănsă.După ce am auzit povestea ei, mi-am pus  maginaţia la treabă şi i-am spus următoarea pildă: unii preferă un soare frumos pictat într-un tablou, alţii preferă un soare real, chiar dacă este acoperit cu nori. Am  întrebat-o: ce soare preferi? A ales soarele real. Atunci, am adăugat, chiar dacă unii oameni nu cred în soarele tău, el străluceşte. Tu ai lumina proprie. Într-o zi norii se vor risipi şi oamenii te vor vedea.
           Să nu-ţi fie teamă că îţi pierzi lumina.
PĂRINŢII INTELIGENŢI ÎŞI STIMULEAZĂ COPIII SĂ-ŞI ÎNVINGĂ TEMERILE ŞI SĂ AIBĂ ATITUDINI BLÂNDE.
              Părinţii buni oferă oportunităţi, părinţii inteligenţi nu renunţă niciodată
              Părinţii inteligenţi sunt semănători de idei şi nu controlează viaţa copiilor lor. Ei seamănă şi aşteaptă ca seminţele să germineze. Pe timpul aşteptării poate să apară mâhnire, dar, dacă seminţele sunt bune, vor încolţi.
             Nimeni nu-şi ia diplomă în misiunea de a educa. Înainte, părinţii erau autoritari; astăzi sunt copiii. Învăţaţi să spuneţi “nu” fără teamă.
             Dacă ei nu aud “nu” de la d-voastră, nu vor fi pregătiţi să audă “nu” de la viaţă. Părinţii nu trebuie să cedeze în faţa şantajelor şi presiunii copiilor. În caz contrar, emoţia copiilor va deveni un balansoar:: astăzi sunt docili, mâine explozivi. Trebuie stabilite clar ce aspecte pot fi negociabile. De exemplu, a merge la culcare noaptea târziu în cursul săptămânii şi a se trezi devreme pentru a învăţa este inacceptabil şi prin urmare ne-negociabil.
             Trăim vremuri grele. Părinţii din toată lumea se simt pierduţi.
             Cucerirea planetei sufletului copiluluieste mai compexă decât cucerirea planetei.
CELE 7 PĂCATE CAPITALE ALE EDUCAŢIEI
1.  A corecta în public
2.  A exprima autoritatea cu agresivitate
3.  A fi excesiv de critic: a obstrucţiona copilăria celui educat
4.  A pedepsi la furie şi a pune limite, fără a da explicaţii
5.  A fi nerăbdător şi a renunţa să mai faci educaţie
6.  A nu te ţine de cuvânt
7.  A distruge speranţa şi visele
                    Dr. Augusto Cury, psihiatru şi psihoterapeut, şi-a dedicat 17 ani din viaţă cercetării modului în care construieşte şi se dezvoltă inteligenţa. Analiza pe care o face societăţii contemporane ajunge la următoarea concluzie: singurătatea nu a fost niciodată atât de intensă: părinţii îşi ascund sentimentele de copii, copiii îşi ascund lacrimile de părinţi şi profesorii se refugiază în autoritarism.
Cantitatea de informaţie şi cunoştinţe disponibile este mai mare; cu toate acestea, noile generaţii nu sunt formate pentru a gândi, ci pentru a repeta  informaţii. În cartea sa, “Părinţi străluciţi, profesori fascinanţi”, tradusă şi în română, Dr. Augusto Cury atrage atenţia asupra necesităţii schimbării felului în care se face educaţia contemporană.

marți, 19 iulie 2011

"Generaţia rataţilor!" - Scrisoarea unui elev revoltat. CUM COMENTAŢI?



"Generaţia rataţilor! Generaţia etnobotaniştilor! - aşa ne cataloghează mass media şi opinia publică din întreaga ţară în zilele acestea pe toţi care am dat Bacalaureatul - eu le spun doar atât - RUŞINE!", se revolta un elev sătul să fie arătat cu degetul de cei care l-au crescut, într-o scrisoare postată pe internet.
   În scrisoarea care face furori pe Facebook, elevul, care a susţinut bacalaureatul în acest an, acuză corupţia din societatea românească, personajele dubioase prezentate drept modele de succes, schimbările haotice din sistemul de învăţământ şi susţine că rezultatele examenului de Bacalaureat din acest an reprezintă o oglindă fidelă a realităţilor româneşti.
"Generaţia rataţilor! Generaţia etnobotaniştilor! Generaţia idioţilor! Generaţia facebook! - aşa ne cataloghează mass media şi opinia publică din întreaga ţară în zilele acestea pe toţi care am dat Bacalaureatul - eu le spun doar atât - RUŞINE! Ruşine tuturor!
   Ruşine pentru că aţi ajuns să daţi vina pe o generaţie crescută de voi, aratată cu degetul acum tot de către voi! Ruşine sistemului care ne-a crescut! Ruşine modelelor care ne sunt promovate de mai bine de 20 de ani încoace! Ruşine nouă, vouă, profesorilor, elevilor, politicienilor, mass-mediei, ROMÂNIEI!
   Am ajuns după 20 de ani de spagă, de modele gen Becali, Tăliceanu şi Bianca Draguşanu, de învăţământ prost manageriat, de legi prost făcute să profite cei puternici, de facultăţi pe pile şi pe bani din care au ieşit generaţii întregi de dascăli care ne-au educat pe noi, cei idioţi şi fraieri cei care ne aflăm acum în aceeaşi oală, indiferent dacă ne-am luat sau nu BAC-ul, am ajuns la o limită!
   Nu mai suportăm! Refuzăm să credem că suntem o generaţie pierdută! Suntem de fapt prima generaţie care va fi sacrificată cu folos, şi asta deoarece ne-am săturat de ce se întamplă în ţara asta! Totul trebuie să înceteze! Pentru asta vom ieşi în stradă şi vom cere dreptate! Cerem ajutorul oamenilor corecţi, ajutorul moral de care avem nevoie pentru a progresa! Toată lumea este acum şocată de rezultatul Bacalaureatului şi implicit de învăţământul românesc. Ohh, dar ce surpriză! Cât de neasteptat! Ce şoc! INCREDIBIL! SENZAŢIONAL!
    Adică din aceşti copii care din `99 pană acuma li s-a schimbat programa de n`şpe ori, care au intrat la liceu sa dea bac din geografie şi s-au trezit în a 12-a că dau din fizică, aceşti copii care au văzut zi de zi la televizor cum este încurajată prostia şi incultura alături de baieţi cu bani făcuţi fraudulos înconjuraţi de curve semi-îmbracate în direct la televizor, acesti copii bătuţi de soartă că s-au născut într-o ţară ca asta, o ţară în care e mai important ce chiloţi are Crudu decât rezultatele sportive şi intelectuale ale ţării, aceşti copii nu au devenit nişte genii eminesciene??? Serios??? Acesti copii nu au intelect nici macar cât Einstein??? DOAMNE! CE NERUŞINARE!! Măi nemernici etnobotanişti!!! Cum puteţi mai gunoaielor, măi loazelor să nu învaţaţi şi să intraţi fară pile şi copiat la facultăţi când aveţi atatea modele demne de urmat??? CUM E POSIBIL O ASEMENEA DEPRAVARE? Adică mai bine staţi pe facebook şi pe messenger decât să urmariţi modelele oferite la tv???
   Adevarul e că de 20 de ani ne aşteptam să iasă nişte flori de nufar în locuri în care nu am aruncat nici măcar seminţe de urzică! Asta e realitatea! Va uimeşte promovabilitatea de la BAC? Dar de cea de la titularizari de ce nu ziceţi nimic? Ei nu-s loaze, etnobotanişti? E posibil sa iei 1.20 la titularizare şi să te mai consideri profesor? E posibil să iei diplomă frauduloasă la Spiru Haret şi să educi apoi generaţii întregi? Ştiaţi ca 25% din toţi profesorii actuali au studiile făcute la Spiru Haret? Sau asta nu e important pentru voi? Ştiaţi că suntem pe penultimul loc din Europa şi la egalitate cu Congo la nivelul învăţământului? Şi asta nu de acuma, de un an-doi ci de aproape două decenii!!! Asadar, de ce vă miraţi? De ce sunteti indignaţi? aaaa... aveaţi impresia că dacă le oferiţi părinţilor şi bunicilor noştrii spectacole tv ieftine şi barbare, adevarate sugative de rating, sau dacă le cumparaţi votul şi îi minţiţi în campanii electorale infinite, noi odraslele lor o să fim dintr-o dată altfel?
  Ei bine, suntem altfel, dar nu aşa cum credeţi voi! Suntem diferiţi! Suntem diferiţi prin faptul că ştim să spunem GATA!Gata cu adevăratele gunoaie din ţara asta! Nu va mai merge! Noi avem onoare şi demnitate, nu mai suntem nişte slugi în fata voastra, iar dacă nu vom reuşi să va schimbăm, vom pleca din tară, şi atunci să rămâneţi voi să vă plângeţi de milă! Noi, generaţia etnobotaniţtilor cum ne spuneţi voi o să vă arătăm că avem mai mult curaj decât toate generaţiile voastre de comunişti la un loc! Reprezentăm adevărata fortă deoarece noi suntem VIITORUL iar voi sunteţi doar nişte amărâti care vor muri şi vor fi uitaţi de istorie! Voi aţi fost PERIOADA NEAGRĂ din istoria acestei tări şi aşa veţi fi ţinuţi minte, iar noi, noi suntem PRIMII! PRIMII care se revoltă împotriva voastră!"

marți, 12 iulie 2011

Romania: Lantul de aur de gat

Romania: Lantul de aur de gat

România nu mai ştim prea sigur ce mai e şi a cui. Realitatea demografică s-a schimbat brusc, ca o furtună sosită din senin. Sîntem sub ocupaţie, dar nu se vede nici o armată.

Sîntem colonizaţi de o populaţie certăreaţă şi nesimţită, venită din nici o stepă, adusă de nici un avion. O populaţie care a evoluat în interiorul corpului naţional, ca fetuşii din Alien, şi care iese acum prin burtă, urlînd din toţi bojocii: "Am avere, am valoare!"

E ca şi cum undeva, în secret, cineva ar fi dat drumul la o maşină de mîl uman care acoperă încet-încet naţiunea lui Sadoveanu, a lui Eliade şi a lui Nichita... Incubatoarele de incubuşi din cartierele periferice, fabricile de cetăţeni ale lui Ceauşescu, tradiţia celor 15 copii în sălaşele de nomazi, cine mai ştie? Lumea de pe stradă nu mai e cea pe care o ştiam din copilărie. Tata Ioan şi Tanti Mimi, familie veche, cu casă în Cezar Bolliac, făcută la 1870, au lăsat în urmă un copil, care a mai făcut un copil, blond şi bucălat şi bine crescut, cu care mă jucam acum 40 de ani. Pînă la urmă, a plecat în străinătate, la studii şi nu s-a mai întors niciodată. La fel, jumătate din stradă: urmaşii burgheziei care a avut timp să dospească elite. În locul celor dispăruţi, au apărut rufele colorate întinse la uscat şi boxele scoase pe fereastră. În locul bunicii care ne spunea să nu scuipăm pe jos, s-a aşezat bunica ce-şi trimite nepoţii după băutură. Peste tot miroase a moarte prin sufocare: e ca şi cum o prezenţă grea şi absurdă s-ar fi aşezat peste cerul nostru, peste felul nostru de a fi, peste ce credeam că e bine şi mai ales peste ce credeam că e frumos.

Cefele groase nu mai sînt de mult buletinul de identitate al bulgarului: cetăţeanul român, cu lanţul de-un kil jumate, îi bate acum obrazul profesorului care se căzneşte să-i educe odrasla: "Bine, bre, crezi că eşti tu mai dăştept? Ia să văd ce maşină ai!". Noul domn Goe nu mai e nici măcar simpatic: e viitor combinator şi dealer de droguri, viitor culturist, viitor ce vreţi voi, în afară de viitorul ţării lui, care se va mulţumi, de la un punct, doar cu trecutul.

Despre România, alternativa Caragiale nu mai are ce spune. Populaţia care ne înlocuieşte nu mai e nici măcar ridicolă. E dincolo de asta, în sensul cel mai rău şi primitiv cu putinţă. Scriitorul nu mai poate face nimic: e nevoie de etolog, de veterinar, de dresor. Am văzut la Craiova parada acestei Românii Noi, triumful Mafiei înhămate la coşciugul lui Caiac, în semn de veşnic respect pentru o viaţă de crimă şi muşchi în sînge... Oamenii ăia care dădeau ordine poliţiei se pregătesc să dea asaltul final, spre puterea oficială, după ce au pus mîna pe cea simbolică: ascultăm muzica lor, ne refacem reperele după valorile lor, sîntem călcaţi de maşinile lor.

Undeva, departe, Uniunea Europeană şi moda corectitudinii politice ne învaţă să mulţumim frumos pentru asta şi să ne ştergem la gură. Am fost o naţiune, devenim o sumă de triburi. Sîntem o ţară ocupată de hoarde sosite din pîntece de mame eroine. O ţară pusă la respect cu pumnul plin de tatuaje, o ţară în care fiul naiv şi sărac al ţăranului (cîţi or mai fi aşa) îşi face educaţia din textele de pe Taraf TV şi meseria de la şuţii cu care se întîlneşte la Gara de Nord, cînd se dă jos din autobuz. Marginea lumii s-a răzbunat dînd buzna în centru, pusă pe jaful identităţii naţionale, întocmai ca barbarii care năvăleau în Roma, surprinşi că localnicii n-au puterea să lupte.

Ţara cea nouă, care vine peste noi, nu mai are nevoie de ce-am strîns în muzee şi-n cărţi. Dar se va bucura, un pic, de efortul nostru. Cartea de română se poate retrage în privata din curte, unde îşi va îndeplini ultima menire, neprevăzută de nici un critic. În locul ei, discurile cu manele rămîn să sfideze eternitatea. Cu ele nu poţi să te ştergi la fund. Chiar dacă ai vrea.

marți, 29 martie 2011

De ce a murit Eminescu...

Marele patriot Mihai Eminescu, un martir ucis la comanda francmasoneriei….
Motto: „Treptat ies la iveală legături pe care anevoie le-am fi descoperit din frânturile de informaţii oficiale, ori oficioase ale vremii. Glasul său, unic în concertul politicianismului vremii, trebuia să fie stins. Supăra mult adevărul său, al căutătorului de Absolut! Căci pentru el, nu exista adevărul de conjunctură al partidelor, ci doar adevărul naţiei româneşti pentru care a trăit şi pentru care a fost sacrificat, cu tăcuta complicitate a unor personaje malefice.”




Istoria oficială a vieţii lui Mihai Eminescu a impus un şablon convenabil. Conform acestuia, Eminescu ar fi fost o fiinţă labilă, ne adaptată, pierdută în lumea sa de poet şi ar fi murit nebun, bolnav de sifilis şi alcoolic. Istoria sa reală este însă cu totul alta. Eminescu a fost de fapt un om puternic, de o luciditate excepţională, bine ancorat în realitatea socială şi mai ales politică a vremurilor zbuciumate în care a trăit, un militant activ pentru drepturile românilor din Ardeal şi pentru unitatea naţională, un ziarist de excepţie, un vizionar, un reformator. Eminescu a fost declarat nebun şi internat la psihiatrie într-un moment în care guvernul României urmărea să încheie un pact umilitor cu Austro-Ungaria, prin care renunţa la pretenţiile asupra Ardealului şi se angaja să îi anihileze pe toţi cei catalogaţi drept „naţionalişti”. Mulţi au renunţat la valorile şi principiile lor pentru a fi scoşi de pe lista proscrişilor. Eminescu nu a acceptat să facă nici un fel de compromisuri, şi de aceea era cel mai periculos dintre ei. El deranja nu doar prin ceea ce scria, ci mai ales prin faptul că plănuia să pună bazele unei organizaţii independente, aflate în afara controlului francmasoneriei, de trezire şi promovare a spiritului românesc şi de refacere a Daciei mari.

„Mai potoliţi-l pe Eminescu!”

„Mai potoliţi-l pe Eminescu!” Acesta este mesajul pe care francmasonul şi junimistul P. P. Carp îl transmitea de la Viena mentorului Junimii, francmasonul şi parlamentarul Titu Maiorescu. Comanda va fi executată întocmai de cei din ţară pe 23 iunie 1883. Eminescu avea 33 de ani.

Carp se afla la Viena pentru a stabili ultimele detalii ale unui acord secret cu Tripla Alianţă ( Austro - Ungaria, Germania şi Italia), care de altfel a şi fost încheiat pe 18 (30)  octombrie 1883. Reputatul eminescolog, profesorul Nicolae Georgescu, lămureşte în ce context a avut loc internarea forţată a lui Eminescu. „Ce voia acest tratat?”, scrie el.
„În primul rând, ca România să se orienteze politic spre Austro-Ungaria.. Cu alte cuvinte, România nu mai putea să-şi revendice Ardealul. Acest tratat muta lupta ardelenilor în Ardeal. Bucureştiul era de zece ani dominat cultural de ardeleni, care ridicau puternic vocea pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile românilor care erau asupriţi. Or, tratatul le interzice brusc să protesteze în Bucureşti pentru eliberarea Ardealului. Ioan Slavici este nevoit să fugă din Bucureşti în 1883. Întemeiază Tribuna în 1884. În jurul ei se organizează primele lupte pentru Ardeal. Condiţia semnării tratatului era deci amorţirea vocii pentru Ardeal în Bucureşti. „Directiva de sus” s-a reverberat în diferite moduri la nivel cultural. Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu este unul dintre ele.”
Într-adevăr, 28 iunie 1883 este o zi în care se petrec mai multe evenimente importante. Austro-Ungaria rupe relaţiile diplomatice cu România timp de 48 de ore. Cancelarul Germaniei, Otto von Bismark, îi trimite regelui Carol I o telegramă prin care ameninţă România cu războiul. La Bucureşti au loc descinderi şi percheziţii simultane la sediile mai multor organizaţii care luptau pentru Ardeal, printre care şi Societatea Carpaţii, în care activa Eminescu.

Este închis ziarul L’Independance Roumaine şi directorul acestuia, Emil Galli, este expulzat din ţară . La fel şi Zamfir C. Arbore. Societatea Carpaţii este pur şi simplu desfiinţată, în urma unui raport al baronului von Mayr, agent al serviciilor secrete austro-ungare. Intimidaţi de aceste măsuri, o parte din militanţii pentru Ardeal se dezic de ideile lor şi îşi trădează confraţii, pentru a-şi salva propria piele. Printre ei se află Simţion şi Chibici, preşedinţii Societăţii Carpaţii, Ocăşeanu şi Siderescu, membri în conducerea aceleaşi societăţi, Grigore Ventura, ziarist la L ’Independance Roumaine, acelaşi pe care Caragiale îl ridiculizase în personajul Rică Venturiano. În semn de obedienţă, toţi aceştia se vor implica plini de zel în acţiunea de internare forţată a lui Eminescu.

De ce era atât de incomod Eminescu?

Privită în acest context, nebunia lui Eminescu, ca şi detaliile internării sale, capătă o nouă dimensiune. Nu mai poate fi vorba de un accident sau de o coincidenţă, ci de executarea comenzii trasate de la Viena : „Mai potoliţi-l pe Eminescu!”
În perioada care va urma se fac eforturi importante pentru a convinge Tripla Alianţă că situaţia din România este sub control. Regina Elisabeta, Regele Carol I, primul-ministru Brătianu, P. P. Carp şi Titu Maiorescu merg în Germania pentru a calma spiritele. Ministrul de externe, D. A. Sturdza, ministrul C. Stătescu şi Petre Grădişteanu merg la Viena , unde Grădişteanu îşi cere personal scuze pentru organizarea sărbătorii de la Iaşi , unde fusese dezvelită statuia lui Ştefan cel Mare şi fusese citită poezia manifest a lui Eminescu, Doina.

Judecând după măsurile luate împotriva lui, Eminescu era cel mai incomod. Spre deosebire de ceilalţi, el nu putea fi convins cu niciun chip să renunţe la ideile şi principiile sale. Eminescu era membru activ în mai multe organizaţii care luptau pentru drepturile românilor din Ardeal: Românismul (care respingea chiar aducerea lui Carol I ca rege), Orientul, România Jună, Societatea Carpaţii, din care făcea parte şi Slavici. Cu astfel de preocupări, nu este de mirare că era constant urmărit atât de poliţia şi serviciile secrete româneşti, cât şi de cele austro-ungare. În anturajul său erau infiltraţi mai mulţi informatori, printre care se număra şi Ocăşanu de la Societatea Carpaţii.

La 7 iunie 1882, baronul Von Mayr îi trimitea contelui Kalnoky, ministrul Casei Imperiale austro-ungare, o notă informativă în care arăta: „Societatea Carpaţii a ţinut în 4 ale lunii în curs, o întrunire publică cu un sens secret. Dintr-o sursă sigură, am fost informat despre această întrunire [n.n după toate probabilităţile sursa era chiar Titu Maiorescu]. S-a stabilit că lupta împotriva Austro-Ungariei să fie continuată. Eminescu, redactor principal la Timpul , a făcut propunerea ca studenţii transilvăneni de naţionalitate română, care frecventează instituţiile de învăţământ din România pentru a se instrui, să fie puşi să acţioneze în timpul vacanţei în locurile natale pentru a orienta opinia publică în direcţia unei Dacii Mari.”
Această notă a dus în final la desfiinţarea Societăţii Carpaţi.
Activitatea sa ca jurnalist îl făcea cu atât mai periculos, cu cât avea şi pârghiile necesare pentru a acţiona: ideile sale erau exprimate în mod magistral într-un ziar, Timpul, pe care îl transformase în cotidian naţional.

În această publicaţie demascase corupţia politicienilor români şi grasele comisioane pe care aceştia le încasaseră din concesionarea căilor ferate. Scrisese despre condiţionările umilitoare impuse României de puterile europene, în schimbul recunoaşterii Independenţei. În 1880 declanşase o incitantă campanie de presă privind „chestiunea dunăreană”, problemă sensibilă pentru marile puteri europene. Participase activ la Iaşi la inaugurarea statuii lui Ştefan cel Mare şi citise acolo în faţa mulţumii poezia manifest Doina.
Acest eveniment naţional deranjase foarte mult puterile occidentale. În sfârşit, chiar în dimineaţa zile în care avea să fie dus cu forţa la balamuc, apăruse în Timpul un alt articol. Intitulat „Pentru libertatea presei şi a jurnalistului”, acesta era un protest la adresa încălcării dreptului la liberă exprimare şi demasca măsurile represive luate de guvernul Brătianu împotriva jurnalistului Emil Galli.

Titu Maiorescu pregătise internarea lui Eminescu încă de la primele ore ale dimineţii

Varianta cea mai des vehiculată despre cele petrecute pe 28 iunie 1883 este următoarea: În dimineaţa acelei zile, Eminescu s-ar fi trezit cu noaptea în cap şi lovit de nebunie ar fi început să se certe cu soţia lui Slavici, la care locuia în gazdă, Ecaterina Szöke Magyarosy. Aceasta îi trimite la orele şase dimineaţa un bilet lui Maiorescu, cerându-i să o scape de Eminescu.

Maiorescu ia o măsură de excepţie – în loc să meargă direct la Slavici acasă, pentru a o salva pe soţia acestuia de „nebun”, se duce împreună cu Constantin Simţion, preşedintele Societăţii Carpaţi, la spitalul doctorului Şuţu şi, pentru suma de 300 de lei, aranjează internarea imediată a lui Eminescu. A doua ciudăţenie, Maiorescu, bazându-se exclusiv pe spusele acestei femei, cere direct internarea, şi nu examinarea lui Eminescu de către doctorul Şuţu, aşa cum ar fi fost firesc.

Întors acasă, se pomeneşte însă cu Eminescu, care avea cu el un exemplar din ziarul Timpul, în care tocmai îi apăruse articolul despre Emile Galli. Maiorescu nu-l întreabă nimic despre incidentul de dimineaţă cu doamna Slavici (presupunând că acesta ar fi avut într-adevăr loc). Îl trimite însă la sediul Societăţii Carpaţi, undePoliţia făcea percheziţie, pentru a se întâlni chipurile cu Simţion, complicele său la internare.

„Numai, de s-ar face asta fără greutate” scrie Maiorescu în jurnalul său în dimineaţa zilei de 28 iunie 1883, după ce petrecuse o noapte de nesomn, sub apăsarea a ceea ce ştia că va face a doua zi. Nu se va face însă „fără greutate”, aşa cum îşi dorea Maiorescu, căci Eminescu îşi schimbă traseul. Nu se duce la Societatea Carpaţii , unde totul s-ar fi făcut fără martori, ci la Capşa. La acea vreme Capşa nu era doar un local de lux, ci şi sediul Ambasadei SUA şi reşedinţa mai multor ambasadori occidentali. Eminescu se duce la Capşa în speranţa de a semnala abuzurile guvernului acestor diplomaţi şi în special ambasadorului SUA, Eugene Schuyler, pe care îl cunoştea personal şi care era un fervent apărător al drepturilor omului. Orchestratorii monstruosului complot sunt nevoiţi să îşi schimbe planul.

Scena cu pistolul relatată de Grigore Ventura – o nouă înscenare

La Capşa , Eminescu este abordat de Grigore Ventura . Aici, conform declaraţiilor lui Ventura , Eminescu ar fi început să ţină un discurs „politico-socialo-naţional” înfierbântat, ar fi scos un pistol, ar fi ameninţat-o pe soţia patronului şi ar fi strigat „la toate aceste nu-i decât un leac. Să îl împuşc pe rege!”. Semne clare de nebunie! Ventura , în loc să îl calmeze, îi ţine isonul şi îi propune să meargă împreună la palatul Cotroceni.. Ajunşi acolo află că Regele nu este în Bucureşti.. Pe drumul de întoarcere, Ventura îl duce pe Eminescu la băile publice Mitraşevski, îl lasă într-una din camere şi apoi alertează Poliţia că un nebun s-a închis în baia publică. Îi cheamă la faţa locului pe alţi doi membri ai Societăţii Carpaţi, Siderescu şi Ocăşanu. Ca un făcut, cei doi au cu ei o cămaşă de forţă.. Intră în baie, îl imobilizează pe Eminescu şi spre orele 19 îl duc la stabilimentul Şuţu, unde avea deja rezervat un loc de cu noaptea în cap.

Scena cu pistolul de la Capşa şi declaraţia lui Eminescu că îl va omorî pe Rege sunt piesele de rezistenţă ale tezei nebuniei sale. Ele sunt relatate însă doar de o singură persoană, Grigore Ventura, care va povesti acest episod în stânga şi dreapta, dar va ezita să scrie totuşi despre el, deşi era ziarist. Scena va fi consemnată de-abia în octombrie 1911 de Al. Ciurcu într-un articol apărut în Adevărul, „Eminescu, din amintirile mele”.

Povestea lui Grigore Ventura nu stă însă deloc în picioare din mai multe motive. În primul rând, Ventura susţine că a asistat la toate evenimentele din acea zi. Fiind principalul martor, ar fi trebuit să apară în procesul verbal încheiat de Poliţie, ori numele său nu apare deloc. Ventura susţine că el este cel care a alertat Poliţia, ori în procesul verbal este consemnat că poliţia a fost sesizată de domnii Ocăşeanu şi Siderescu. Aceştia dau însă detalii pe care nu aveau cum să le cunoască, întrucât nu fuseseră prezenţi la faţa locului. Ceea ce arată că cineva îi informase. Acesta nu poate fi decât Ventura, care a avut rolul de a-l intercepta pe Eminescu şi a face în aşa fel încât acesta să poată fi luat pe sus dintr-un loc izolat şi dus la psihiatrie, în condiţiile în care primul plan imaginat de Maiorescu căzuse. Ventura a imaginat apoi şi a răspândit povestea cu pistolul pentru a crea impresia că Eminescu era nebun şi a justifica astfel internarea.

Celălalt martor al acestei scene, doamna Vautier, soţia patronului de la Capşa , despre care Ventura spune că a fost persoana ameninţată cu pistolul de Eminescu, nu menţionează în memoriile sale publicate la Paris în 1909, absolut nimic despre această scenă, care, dacă ar fi avut loc, ar fi trebuit să o fi marcat profund. Eminescu declară că vrea să îl împuşte pe Rege, ori era puţin probabil ca el, în calitate de ziarist să nu ştie că Regele era plecat de câteva zile la Sinaia.

În procesul verbal întocmit de Poliţie nu se aminteşte nimic de vreo armă, ci doar că „Eminescu a venit singur la Băile Mitraşevschi , şi fiind atins de alienaţie mintală s-a încuiat singur pe dinăuntru şi a refuzat să deschidă”. La locul faptei ajung, Simţion, Siderescu si Ocăşeanu de la Societatea Carpaţii , care aveau încă de dimineaţă misiune de la Maiorescu să îl ducă la casa de nebuni a doctorului Şuţu. Aceştia intră în baia unde Eminescu se află în apă, dezbrăcat. Eminescu le cere să iasă. Îl imobilizează şi îi pun cămaşa de forţă. Între timp Poliţia îi perchiziţionează locuinţa, îi ridică bunurile, îi umblă prin hârtii şi manuscrise, sperând să descopere ceva compromiţător. Totul se petrece cu complicitatea soţiei lui Slavici. Poliţia nu va deschide o anchetă, aşa cum proceda de obicei şi cerea legea. Omiterea lui Ventura din procesul verbal al Poliţiei nu este întâmplătoare. Varianta că Eminescu a venit singur şi s-a închis în baie era mai credibilă pentru teza nebuniei, decât cea în care era adus de Ventura şi care ar fi putut atrage suspiciuni.

Omorât lent prin otrăvire cu mercur

De la Băile Mitraşevschi Eminescu este dus direct în stabilimentul doctorului Şuţu, unde tratamentul aplicat îl transformă într-o legumă. Niciun alt bolnav nu mai este acceptat pentru internare în acea perioadă, chipurile pentru a nu-i deranja liniştea lui Eminescu,

Fiica lui Titu Maiorescu, Livia, îi scrie lui I.. E. Torouţiu despre modul în care era tratat Eminescu la Şuţu în următorii termeni: „Aş vrea să vă spun că toţi domnii care cercetează mintea lui Eminescu au un mare cusur: ils cherchent midi à 14 heures” (caută miezul zilei la ora 14).

În noiembrie 1883, la insistenţele unor prieteni, printre care Emilia Humpel, Eminescu este transferat într-un sanatoriu din Viena. Titu Maiorescu, care ştia cel mai bine că Eminescu nu este nebun şi medicii din Viena îşi vor da uşor seama de aceasta, se opune la început vehement. În cele din urmă cedează, gândindu-se că este mult mai important să îl ţină pe Eminescu departe de ţară.
Eminescu ştia foarte bine ce i se înscenase şi odată reîntors în ţară a făcut chiar eforturi pentru o campanie de presă în favoarea sa. Privit însă ca un nebun, nimeni nu i-a acordat dreptul la replică. Într-o scrisoare adresată în ianuarie 1887 lui Gheorghe Panu el scrie: „S-a răspândit prin ziare ştirea că aş fi grav bolnav. Toate aceste zvonuri, lipsite de orice fundament, sunt răspândite poate cu rea credinţă, încât şi dl. C. Mille, într-unul din articolele sale, a găsit motiv de-a vorbi de boala mea pretinsă. Te rog a spune tuturor că se află în deplină eroare şi că afară de suferinţa mea de picioare, nu am absolut nimic . Un mic dementi (dezminţire) în organul (ziarul) dumitale n-ar strica..”

Timp de mai bine de o lună, medicii austrieci nu reuşesc să îşi dea seama deloc de ce boală suferă Eminescu. În decembrie, îl declară sănătos şi recomandă externarea. Nimeni nu are însă interesul să îl readucă în ţară , cu atât mai puţin Maiorescu. Medicul austriac, Obersteiner, îi cere în repetate rânduri să îl scoată pe Eminescu din spital, unde nu-şi are locul printre bolnavii psihic. Fişele de observaţie medicală din timpul şederii în sanatoriul austriac dispar într-un mod misterios, pentru a nu distruge mitul nebuniei lui Eminescu.

Tot Maiorescu aranjează ca Eminescu să plece în Italia, sub atenta supraveghere a unui om de încredere, chipurile „pentru a se reface”. La întoarcerea din Italia, Eminescu vrea să vină la Bucureşti , dar Maiorescu face tot posibilul să îl ţină departe de capitală.. Toate munca sa, cărţile, notele de lectură, manuscrisele se află la Bucureşti , la Maiorescu... Prin intermediul diverşilor prieteni, Eminescu îi cere în mod repetat acestuia să îi înapoieze „lada cu cărţi”, fără de care ar fi trebuit să îşi reia toată munca de la zero.. Maiorescu este de neînduplecat.

Cum nu se cuminţeşte, este trimis tot cu forţa la ospiciul de pe lângă Mânăstirea Neamţ. Eminescu, pe deplin lucid, i se plânge lui Gheorghe Bojeicu de la Cernăuţi , că a fost „internat ca alienat, deşi nu fusese”. Este sechestrat la Neamţ din noiembrie 1886 până în aprilie 1887. Gardienii aruncă pe el găleţi de apă rece şi îl bat cu funia udă pentru a-l „calma”. Încearcă să fugă de mai multe ori şi în cele din urmă reuşeşte să obţină o mutare la Iaşi , sub îngrijirea doctorului Iszac.

Acesta este cel care îi va pune un diagnostic abracadabrant, preluat apoi de istorie: „sifilis congenital matern cu paralizie generală progresivă”. Diagnosticul conţinea însă un mesaj important: Eminescu trebuia să fie paralizat, Eminescu trebuia să fie anihilat, trebuia oprit din a mai publica în ziarele vremii. Asasinarea civilă a lui Eminescu din 1883 va fi completată de experimentele doctorului Iszac, care visa să scrie o lucrare despre cazul Eminescu, cu care să intre în analele medicinii. Contrar tuturor preceptelor medicale ale vremii, care arătau că mercurul este toxic şi total contraindicat în tratarea sifilisului, doctorul Iszac îi va administra doze uriaşe de mercur, de 4 până la 7 grame.

Un alt psihiatru din Bucureşti, Panait Zosin, care nu îl consultase vreodată pe Eminescu şi cunoştea cazul doar din corespondenţa cu sora lui, Harieta, preia diagnosticul lui Iszac şi chiar îl completează cu următoarele reflecţii: „ca psihopat ereditar, el ar fi petrecut încă nopţi albe, ar fi făcut orgii, ar fi mistuit narcotice şi excitante (n.n. în condiţiile în care se ştie că Eminescu era un adversar declarat al narcoticelor). Un psihopat alcoolic şi sifilitic, el a ajuns să aibe perioade de furie, de inconştienţă, de prozaică întunecare a activităţii psihice.. ”

De-abia în 1888, Veronica Micle reuşeşte să îl smulgă din mâinile doctorului Iszac şi să îl aducă în sfârşit la Bucureşti. Aici reîncepe să publice, şi în urma unui articol împotriva guvernului, apărut în România liberă, este internat cu forţa tot la dr.. Şuţu, unde va şi muri.

La moartea sa, produsă din câte s-a spus, de o lovitură la cap cu o piatră, celebrul doctor G. Marinescu nu realizează după autopsie, analiza microscopică a creierului, care ar fi dovedit că Eminescu nu suferea de sifilis. După o examinare superficială, aruncă pur şi simplu la gunoi creierul lui Eminescu, pe motiv că intrase în putrefacţie. Este totuşi nevoit să consemneze că a fost frapat de mărimea acestui creier. Pe actul său de deces, nu apare semnătura niciunui prieten sau membru al familiei, ci doar amprentele digitale a doi martori analfabeţi din personalul spitalului.

Societatea Matei Basarab, spiritul naţional şi francmasoneria

Eminescu a fost etichetat drept nebun, sifilitic, alcoolic, pericol public, atentator la adresa regelui, reacţionar, paseist, antisemit, xenofob, naţionalist şovin etc. De ce toate aceste apelative? De ce publicistica lui a fost mereu trecută sub tăcere, interzisă, cenzurată? De ce în memoria românilor Eminescu a fost impus doar ca poet, în timp ce principala sa activitate a fost cea de ziarist? Din cele 16 volume ale Operei sale, editate sub îngrijirea lui Perpessicius după manuscrisele originale, cinci conţin poezii şi altele cinci, articolele publicate de el în perioada 1870-1883 şi 1888-1889.. Deşi majoritatea articolelor au fost scrise înainte de aşa-zisa declanşare a nebuniei, mulţi susţin şi astăzi că ele nu merită să fie citite, întrucât „sunt rodul unei minţi atacate de boală, în căutarea unei bucăţi de pâine”.

„Eminescu n-a ajuns să marcheze politica naţională, deşi este întemeietorul doctrinei naţionale moderne” scrie Theodor Codreanu în „Dubla sacrificare a lui Eminescu”. „Dimpotrivă, opera sa a fost cu grijă separată de structurile de profunzime ale politicii naţionale, opera lui publicistică fiind interzisă total, după al doilea război mondial. Efectele sunt vizibile şi astăzi. Aşa-zisul cult Eminescu este o dimensiune ad-hoc confecţionată, pentru a preveni şi a face ineficient un veritabil cult Eminescu. Prin numita diversiune se creează impresia (pe care cei naivi o iau ca atare) că eminescianismul este un element nefast, inamicul public numărul unul al democraţiei şi al statului român. Neîntâmplător, Gh.. Grigurcu, unul din mercenarii curentului antieminescian asimila cultul pentru poetul naţional cu acela al lui Ceauşescu. În realitate, statul român nu a atins niciodată exigenţele lui Eminescu, fiindcă nici nu şi-a propus aceasta vreodată, deşi marii gânditori au pledat statornic pentru asimilarea organică a eminescianismului ca temei al fiinţei noastre naţionale. ”

Au existat tentative ca Eminescu să fie înrolat în masonerie. Fără succes.. Eminescu lucra însă la crearea unei organizaţii româneşti şi pro-româneşti, numită Societatea Matei Basarab şi aflată în afara controlului şi influenţelor francmasoneriei, care masonerie se afla şi atunci în slujba unor interese supranaţionale.
„O organizare între români”, scria el. „Pretutindea oameni care să ţie registru de tot sufletul românesc. Cel slab trebuie încurajat şi lăudat pentru ca să devie bun. Să se simtă că Societatea Matei Basarab reprezintă o putere enormă. Ţinta? Unirea tuturor românilor, emanciparea economică şi intelectuală a întregului popor românesc.”

Încă din 1874, el îi scria lui Maiorescu că „aprofundarea studiului filozofilor germani m-a făcut să mă orientez către elaborarea unei filosofii practice, vizând scoaterea României din subistorie. Interesul practic pentru patria noastră ar consta cred în înlăturarea oricărei îndreptăţiri pentru importul necritic de instituţii străine.”

Eminescu nu renunţase la acest plan nici în ultimii săi ani. Alexandru Vlahuţă povestea cum, vizitându-l la sanatoriul doctorului Şuţu, Eminescu i-a povestit „despre un plan al lui de reorganizare socială, la care se gândeşte de mult, o lucrare colosală.”

Gheorghe Panu povesteşte în „Amintiri de la Junimea ” de un sfat pe care Eminescu i l-a dat: „Panule, ştii tu că în lumea asta nu este nimic mai interesant decât istoria poporului nostru, trecutul lui.... Tot, tot este un şir neîntrerupt de martiri.” Eminescu a fost unul dintre ei.


„Or să vie pe-a ta urmă în convoiu de 'nmormântare,
Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare . . .
Iar deasupra tuturora va vorbi vr-un mititel,
Nu slăvindu-te pe tine . .. . lustruindu-se pe el
Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te aşteaptă.
Ba să vezi. . . posteritatea este încă şi mai dreaptă.
Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?
Ei vor aplauda desigur biografia subţire
Care s-o 'ncerca s-arate că n-ai fost vr-un lucru mare,
C-ai fost om cum sunt şi dânşii. . . Măgulit e fiecare
Că n-ai fost mai mult ca dânsul. 

 Şi prostatecele nări 
 Şi le umflă orişicine în savante adunări  
 Când de tine se vorbeşte. 
 S-a 'nţeles de mai nainte  
 C-o ironică grimasă să te laude 'n cuvinte.  
 Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,  
 Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege . . .  
 Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale  
 Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandaluri
 Astea toate te apropie de dânşii. . . 
 Nu lumina
 Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,
 Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt
 Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;
 Toate micile mizerii unui suflet chinuit
 Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.”
                                                                (Mihai Eminescu, Scrisoarea I, 1881) 

Bibliografie:
1. Ovidiu Vuia: Misterul morţii lui Eminescu, Ed. Paco, Bucureşti, 1996
2. Thedor Codreanu: Dubla sacrificare a lui Eminescu, Serafimus Grup, 1999
3. Nicolae Georgescu: "Boala şi moartea lui Eminescu,Criterion, 2007"