sâmbătă, 17 iulie 2010

Legende: Francisc din Assisi

Francisc din Assisi (1181/1182 - 1226)

Teolog şi poet italian; numele laic Giovanni Bernardone (1182-1226), fondatorul ordinelor franciscanilor, clariselor si tertiarilor. Este sărbatorit de Biserica romano-catolică la 4 octombrie.
Sfîntul Francisc d'Assisi nu şi-a propus să devină un sfînt, dar şi-a stabilit ca ideal în viaţă să respecte strict Învăţăturile lui Iisus.
El este un sfînt al sărăciei, al umilinţei, al iubirii.
Viaţa lui Francisc d'Assisi este plină de miracole, de parcă Dumnezeu coborîse pe pământ. L-a ghidat clipă de clipă, iar la sfârşit i-a dăruit cea mai înaltă bucurie la care poate visa un om.
În marea sa puritate, Francisc a ascultat întotdeauna de semnele pe care i le trimitea Dumnezeu în momentele de cumpănă, abandonându-se total Voinţei divine.
Odată, plimbîndu-se cufundat în sine şi dialogînd cu vocea interioară, nu auzi clopoţeii care desemnau leproşii. Conform legii, aceştia nu aveau voie să se apropie prea mult de un om sănătos. Supus vocii interioare, Francisc se auzi spunînd leprosului: Vrei să te descoperi? Rostise cu blîndă hotărîre dorinţa, ca un medic care-i cere pacientului să-i arate rana. Surprins, omul zise: Ştii că e oprit să vorbesc cu tine!
Cu o putere ce nu ştia de unde venea, Francisc a întins mîinile, simţind mirosul de boală, de stătut, de putreziciune şi nespălare. Încet, dezveli faţa necunoscutului. Ceea ce văzu depăşea cu mult închipuirea lui. Îşi înghiţi ţipătul de oroare în ultima clipă. Sînt frumos?, glumi dureros fiinţa nenorocită dinaintea lui. Într-un elan de milostivire, Francisc întinse braţele şi apropie obrazul frumos şi tînăr de faţa aceea cumplit de hidoasă şi o sărută. În momentul următor îl copleşi un miros de trandafiri şi o pace nesfârşită îi urcă în mărul lui Adam. Sunt fratele tău, nu te teme, i-a spus necunoscutului. Atunci, ochii bolnavului luciră adînc într-o căldură insuportabilă.
Francisc se desprinse parcă de pămînt, plutind. Totul în jur se înlănţui într-un vîrtej luminos, care luă forma unei spirale ce urca spre cer, ca o jertfă primită de Înalt. Îşi învinsese sila, se învinsese pe sine.
Brusc, s-a trezit singur. Unde a dispărut omul, ca topit, ca o nălucă? Francisc începea să se obişnuiască să trăiască într-o lume a miracolelor, o lume în care Cerul cobora pe Pământ pentru el, pentru a-l învăţa ce este iubirea pentru tot ce există.

Înţelegea graiul animalelor şi al păsărilor

Marea lui umilinţă şi puritate l-au făcut să înţeleagă şi graiul animalelor, cărora le predica la fel ca şi oamenilor.
Odată, a fost surprins vorbind unei mulţimi imense de păsări, de toate soiurile. Păsărelelor, le spunea el ca unor copii, voi sunteţi îndatorate Domnului nostru Creator şi oriunde trebuie să îi aduceţi laudă, pentru că v-a dat libertatea de a zbura în orice loc. Şi voi nu trebuie să ştiţi să toarceţi sau să coaseţi. El vă dă totul de-a gata. De aceea, surioarele mele, păziţi-vă de păcatul nerecunoştinţei şi întotdeauna străduiţi-vă să-l iubiţi pe Dumnezeu. Păsărelele l-au ascultat în linişte, cu ochişorii ţintă la el, iar acum, la sfîrşit, şi-au plecat cu umilinţă capetele pînă la pămînt şi prin gesturi şi triluri dovediră că omul sfînt le-a bucurat peste măsură. Formară apoi din trupurile lor în zbor o cruce pe cer, după care s-au răspîndit spre toate cele patru puncte cardinale, aşa cum se vor răspîndi sărăcuţii, gîndea Francisc.
Dar nu doar blîndele păsărele ascultau vrăjite cuvîntul Sfîntului Francisc. Un lup care terorizase un ţinut întreg, omorînd chiar şi oameni, fu îmblînzit imediat când Francisc îi vorbi: Vino aici, frate lup. Eu ştiu că eşti flămînd şi de aceea ai devenit rău, dar nu e drept să-i faci atîtea necazuri omului creat după chipul şi asemănarea Stăpînului nostru, Creatorul. Lupul stătea smerit la picioarele omului sfânt. Promite-mi că nu vei mai ucide şi ne vom îngriji de tine, să nu duci lipsă de nimic... Lupul făcu semn că a înţeles şi s-a ţinut de cuvînt. A devenit răsfăţatul tuturor şi a murit de bătrâneţe. Oamenii au plîns după el ca după un prieten.

Fratele Foc
În timpul celei de-a patra cruciade, Francisc, pentru a împiedica vărsările de sânge, s-a dus să vorbească cu sultanul. S-a lăsat prins de inamic şi ajunse, bătut, în faţa sultanului.Pentru a-i verifica puterea credinţei în Dumnezeul lui, Sultanul l-a pus să treacă printr-un foc mare de lemne.Fără frică, Francisc se apropie, rugîndu-se în gînd: Frate focule, să nu-mi faci nici un rău, doar ştii că am fost întotdeauna fierbinte pentru Christos şi, deci, îţi aparţin! Lasă-mă să trec printre valurile tale!Păşeşte apoi, fără să se ardă, face de trei ori în lungime drumul de la un capăt la altul.

Îngerul
Datorită purităţii sale sufleteşti şi a iubirii intense faţă de Dumnezeu, la un anumit moment, Sfântul a fost binecuvântat de un înger care a apărut alături de el ţinând în mână o vioară şi un arcuş. Îngerul i-a spus atunci Sfântului Francisc că va cânta pentru el la fel cum cântă îngerii în faţa Tronului de lumină pură al lui Dumnezeu.Apoi îngerul a trecut arcuşul peste o coardă a viorii, generând astfel numai un singur sunet, de o puritate şi de o complexitate extraordinare. Acest sunet unic a fost însă atât de suav şi copleşitor, încât i-a umplut întregul suflet cu bucurie. Sfântul Francisc a relatat ulterior că dacă acea sublimă armonie ar fi fost şi mai intensă, el ar fi murit chiar atunci de atâta armonie şi fericire.

Stigmatele

De Ziua Sfintei Cruci se afla, ca de obicei, cufundat în rugăciunile de dimineaţă, meditînd asupra patimilor Mîntuitorului.Ruga era atît de profundă, încît s-a identificat atunci perfect cu Iisus de pe cruce şi a simţit în fiinţa lui toate suferinţele Lui.La ieşirea din meditaţie, avea semnul suferinţei lui Iisus în trupul lui. Stigmatele, cinci la număr, erau răni în care sîngele gîlgîia. Mirosea a flori.Le ascunse cu grijă şi foarte puţini şi-au dat seama că existau. Abia la moartea lui, nu prea îndepărtată de acest eveniment, ele au fost cunoscute de cei mulţi.

Rugăciunea Sfântului Francisc din Assisi

Doamne, fă din mine unealta Păcii Tale
Acolo unde este ură s-aduc iubire,
Acolo unde este ofensă s-aduc iertare,
Acolo unde este dezbinare s-aduc unire,
Acolo unde este greşeala s-aduc adevăr,
Acolo unde este neâncredere s-aduc credinţa,
Acolo unde este disperare s-aduc speranţa,
Acolo unde este întuneric s-aduc lumina ta,
Acolo unde este tristeţe s-aduc bucurie.
O, Stăpâne, nu te-am căutat atât Spre a fi consolat...
cât pentru a consola,
Spre a fi înteles...
cât pentru a întelege,
Spre a fi iubit...
cât pentru a iubi.
Deoarece:
Dând... primesti,
Pierzând... găseşti,
Iertând... eşti iertat,
Murind... reânvii la viaţă eternă!

Un comentariu:

Ilonely spunea...

O, Stăpâne, nu te-am căutat atât Spre a fi consolat...
cât pentru a consola,
Spre a fi înteles...
cât pentru a întelege,
Spre a fi iubit...
cât pentru a iubi.
Deoarece:
Dând... primesti,
Pierzând... găseşti,
Iertând... eşti iertat...
parcă le-am învăţat şi eu,nu destul însă din moment ce n-am avut parte decît de-un miracol...o fi,n-o fi,de-ajuns?
oricum,la capitolul sărăcie şi umilinţă,ne ajută ai noştri...