miercuri, 22 februarie 2012

DE DRAGOBETE

Dragobetele este sărbătorit în Calendarul Popular în ziua de 24 februarie. Cum vremurile s-au schimbat, tinerii au dat uitării pe Dragobete zis şi Dragomir, Ioan Dragobete, Cap de Primăvară - tânărul zeu al dragostei din panteonul mitologiei româneşti. Menţionez că pe vremuri, această sărbătoare nu era prezentă în toate regiunile ţării. Potrivit atestărilor, ea era cunoscută în sud, mai cu seamă în Oltenia.

   Dragobete-Cap de primăvara este una dintre sărbătorile ce prevestesc începutul primăverii. Românii numeau sărbătoarea Dragobetelui şi "Logodna păsărilor", deoarece în această zi păsările se împerecheau şi îşi făceau cuib. În lumea satelor, această presupusă logodnă a păsărilor a fost adoptată simbolic de către oameni. Se credea că păsările neâmperecheate în aceasta zi rămâneau stinghere până la Dragobetele din anul viitor, ceea ce era valabil şi în lumea oamenilor

Cum se sărbătorea Dragobetele
   În dimineaţa zilei de 24 februarie, tinerii ieşeau din sat la pădure, făceau o horă, se sărutau şi se strângeau în braţe. Fetele adunau flori de primăvara pe care le foloseau pentru descântecele de dragoste. Viorelele şi tămâioarele erau păstrate până la Sânziene, pe 24 iunie, când erau aruncate pe o apă curgătoare. Exista credinţa că cele care nu făceau acest lucru, rămâneau nelogodite. Pretutindeni se auzea zicala: "Dragobetele sărută fetele!".

  Nu cred că este întâmplător faptul ca tinerii ieşeau la pădure în această zi, dacă ţinem seama că Dragobetele locuia prin păduri, pentru a pedepsi persoanele care au lucrat în ziua prăznuirii sale. De aici a luat naştere şi expresia "Nu te-o prinde Dragobetele prin pădure".

  În apropierea prânzului, fetele începeau să coboare în fugă spre sat. Această fugă era numită "zburătorit". Flăcăii urmăreau fetele dragi şi acestea se lăsau prinse dacă tinerii erau după placul inimii lor. Avea loc o îmbrăţişare, ce era urmată de un sărut, care semnifica logodna pentru cel puţin un an de zile. Mulţi părinţi abia acum aflau simpatiile tinerilor. Se întâmpla ca unii să fie mulţumiţi, iar în cazul în care nu erau de acord cu alegerea făcută, logodna virtuală era respectată.
  Dragobetele trebuia ţinut cu orice preţ: Dacă nu se făcea cumva Dragobetele, se credea că tinerii nu se vor îndrăgosti în anul care urma. În plus, un semn rău era dacă o fată sau un băiat nu întâlnea la Dragobete măcar un reprezentant al sexului opus, opinia generală fiind că, tot anul, respectivii nu vor mai fi iubiţi, iar dacă o fată ieşea împreună cu un băiat şi nu se sărutau, se credea despre ei că nu se vor mai iubi în acel an.
 
În dimineaţa zilei de Dragobete fetele şi femeile tinere strângeau zăpada proaspătă, o topeau şi se spălau cu apa astfel obţinută pe cap, crezând că vor avea părul şi tenul placute admiratorilor.
 
De obicei, tinerii, fete şi băieţi, se adunau mai mulţi la o casă, pentru a-şi "face de Dragobete", fiind convinşi că, în felul acesta, vor fi îndrăgostiţi întregul an, până la viitorul Dragobete.
  Această întâlnire se transforma, adesea, într-o adevărată petrecere, cu mâncare şi băutură. De multe ori băieţii mergeau în satele vecine, chiuind şi cântând peste dealuri, pentru a participa acolo la sărbătoarea Dragobetelui.
Uneori, fetele se acuzau unele pe altele pentru farmecele de urâciune făcute împotriva adversarelor, dar de cele mai multe ori tinerii se întâlneau pentru a-şi face jurăminte de prietenie.

Etimologia cuvântului Dragobete

  Unii filologi susţin ca numele "Dragobete" provine de la două cuvinte vechi slave "dragu" şi "biti", care s-ar traduce prin expresia "a fi drag". Alţi filologi susţin că vine din cuvintele dacice “trago” - ţap (mai târziu devenit “drago”) şi “bete” - picioare. Ţapul simbolizând la romani fecunditatea!

  Exista şi ipoteza că "Dragobetele” se traduce prin "chipul frumos din Casa lui Dumnezeu, tânărul frumos, ales ", de la cuvintele dacice "drag”, ce semnifica "chip frumos”, "chip de lumina’’ şi "betel”- "casa lui Dumnezeu”.

  Etnograful Marcel Lutic susţine ca „Majoritatea denumirilor pentru această sărbătoare sunt "calchieri" după numele din slava veche a sărbătorii creştine a "Aflării Capului Sfântului Ioan Botezătorul", sărbătoare numită în spaţiul slav "Glavo-Obretenia". Românii au adaptat această denumire din slava, aşa apărând în veacurile evului de mijloc denumirile "Vobritenia", "Rogobete"," Bragobete", "Bragovete" (unele dintre ele, foarte apropiate de mult mai cunoscutul Dragobete), până când, probabil şi sub influenţa principalelor caracteristici ale sărbătorii, s-a impus pe arii destul de extinse, mai ales în sudul şi sud-vestul României, denumirea "Dragobete".

Floarea dragostei
  În lumea satului, plantele erau de mare ajutor pentru a afla dacă tinerii se căsătoresc. Una din aceste plante era numită Floarea dragostei, o plantă cu frunze în formă de lance şi flori roz-purpurii, care creştea în locuri înalte. Se plantau în grădină două fire de Floarea dragostei pentru tinerii îndrăgostiţi şi dacă cele două plante se apropiau, era semn ca ei se vor căsători.

Dacă în unele legende, Dragobete apare ca fiu al Babei Dochia, în altele ca fiind Năvalnicul sau cumnatul lui Lăzărică cel mort din dor de plăcinte, un lucru e sigur: este tânăr şi este protectorul dragostei şi al îndrăgostiţilor.

Dragobete - zeu al dragostei pe plaiurile româneşti

  Opoziţia Dochiei (anul vechi) este nora sa, tot un personaj feminin care apare, în unele legende, este soţia lui Dragobete, (Dragomir, Iovan). Dragobete, numit şi Cap de Primăvara, era sărbătorit, în funcţie de zona etnografică, în una din zilele de la sfârşitul lunii februarie şi începutul lunii martie. După legendă, el este fiul Babei Dochia şi reprezintă, în opoziţie cu aceasta, principiul pozitiv. Dragobetele, purtătorul dragostei şi al bunei dispoziţii păstrează unele atribuţii ale zeului dragostei, Cupidon.

Dragobete - sărbătorit în ziua împerecherii păsărilor
 
    El este sărbătorit în ziua împerecherii păsărilor care se strâng în stoluri, ciripesc şi încep să-şi construiască cuiburile. De aceea, fetele şi băieţii aşteptau cu nerăbdare şi sărbătoreau Dragobetele pentru a fi şi ei îndrăgostiţi tot anul. În această zi, considerată, local, prima zi de primăvară, fetele şi băieţii se adunau în grupuri şi ieşeau hăulind şi chiuind în câmp, de unde adunau viorele şi tămâioare. La Sânziene culegeau alte două flori, roji (un fel de trandafir sălbatic) şi oglici (flori mici galbene), numite surioarele viorelelor şi tămâioarelor, le făceau buchete şi le slobozeau pe apă. Tradiţia susţine că împreunarea florilor surori, vitregite de natură să nu se întâlnească niciodată, echivala cu o faptă bună, reprezentând jumătate de sărindar.

Dragobete - Cap de Primăvara, Cap de Vara, fiu al Babei Dochia

  Dragobete este un zeu tânăr al Panteonului autohton cu data fixă de celebrare în acelaşi sat, dar variabilă de la zonă la zonă (24 şi 28 februarie; 1 şi 25 martie), patron al dragostei şi bunei dispoziţii pe plaiurile româneşti. În unele tradiţii este numit Cap de Primăvara, Cap de Vară, fiu al Babei Dochia şi cumnat cu eroul vegetaţional Lăzărică. Dragobete este identificat cu Cupidon, zeul dragostei în mitologia romană, şi cu Eros, zeul iubirii în mitologia greacă (Muntenia, Dobrogea, Oltenia, Transilvania).

   
Se crede că la ziua lui păsările nemigratoare se strâng în stoluri, ciripesc, se împerechează şi încep să-şi construiască cuiburile. Păsările neîmperecheate în această zi rămâneau stinghere şi fără pui până la Dragobetele din anul viitor. Asemănător păsărilor, fetele şi băieţii trebuiau să se întâlnească pentru a fi îndrăgostiţi pe parcursul întregului an. Pretutindeni se auzea zicala: "Dragobetele sărută fetele!" Dacă timpul era favorabil, fetele şi feciorii se adunau în cete şi ieşeau la pădure hăulind şi chiuind pentru a culege primele flori ale primăverii. Din zăpada netopită până la Dragobete fetele şi nevestele tinere îşi făceau rezerve de apa cu care se spălau în anumite zile ale anului, pentru păstrarea frumuseţii (Muntenia, Oltenia, Dobrogea, Transilvania).

  
   Dragostea curată a tinerilor, asociată de români cu ciripitul şi împerecherea păsărilor de padure, este pusă sub protecţia unei îndrăgite reprezentări mitice, Dragobetele. El este identificat şi cu o altă reprezentare mitica a Panteonului românesc, Năvalnicul, fecior frumos care ia minţile fetelor şi nevestelor tinere, motiv pentru care a fost metamorfozat de Maica Domnului în planta de dragoste care îi poarta numele (o specie de feriga). Celebrarea lui Dragobete este prefaţată de o altă zi îndrăgită de tineri, Vlasie.

Sfântul mucenic Vlasie (11 februarie) din calendarul ortodox a devenit în Calendarul popular protector al păsărilor de pădure şi al femeilor gravide. De ziua lui s-ar întoarce păsările migratoare, li s-ar deschide ciocul şi ar începe a cânta. Peste două săptămâni, la Dragobete, se strâng în stoluri, ciripesc, se împerechează şi încep să-şi construiască cuiburile în care îşi vor creşte puii. De frică să nu ciricăie/ciripească ca păsările, nimeni nu lucra în ziua de Dragobete. Din păcate, această frumoasa zi a dragostei, născută pe pământ românesc, încă vie în satele olteneşti, intim legată de ritmurile naturii (înfloritul florilor de primăvară, împerecherea păsărilor) se încearcă a fi înlocuită de Sf. Valentin, sărbătoare de import, apărută de câţiva ani pe trotuarele şi pieţele publice ale oraşelor.

Dragobete, zeu al tineretii in Panteonul autohton, patron al dragostei 

    
       La noi, Dragobete era ziua când fetele şi băieţii se îmbrăcau în haine de sărbătoare şi, dacă timpul era frumos, porneau în grupuri prin lunci şi păduri, cântând şi căutând primele flori de primăvară. Fetele strângeau în această zi ghiocei, viorele şi tămâioase, pe care le puneau la icoane, pentru a le păstra până la Sânziene, când le aruncau în apele curgătoare. Dacă, întâmplător, se nimerea să găsească şi fragi înfloriţi, florile acestora erau adunate în buchete ce se puneau, mai apoi, în lăutoarea fetelor, în timp ce se rosteau cuvintele: "Floride fragă/Din luna lui Faur/La toată lumea să fiu dragă / Urâciunile să le desparţi".


  
Se mai credea că în ziua de Dragobete păsările nemigratoare se adună în stoluri, ciripesc, îşi aleg perechea şi încep să-şi construiască cuiburile, păsările neîmperecheate acum rămânând fără pui peste vară. Oamenii bătrâni ţineau această zi pentru friguri şi alte boli.

Dragobetele - o contrapondere la sărbătoarea de Sfântul Valentin

  Sfântul Valentin a trăit în secolul al doilea şi a fost un preot în timpul împaratului Claudiu al II-lea. Acest împărat a interzis toate căsătoriile şi logodnele în Roma, considerând că soldaţii necăsătoriţi se luptau mai bine decât cei căsătoriţi pentru că nu aveau pe nimeni care să îi aştepte acasă. Preotul Valentin a fost unul dintre cei care i-a ajutat pe tineri să se căsătorească în secret. Valentin a fost prins, încarcerat şi torturat pentru că a încălcat porunca împăratului Claudiu. Se spune că Asterius, unul din judecătorii lui Valentin, avea o fiică oarbă, iar Valentin s-a rugat alături de ea, astfel că ea s-a vindecat. Ca rezultat, Aterius a trecut la creştinism.

  În anul 269, Valentin a fost condamnat la moarte. Legenda spune că ultimele sale cuvinte au fost scrise către fiica lui Aterius şi erau "al tău Valentin", aceasta fiind motivaţia pentru scrisorelele şi felicitările de Ziua Îndrăgostiţilor. În anul 496, papa Gelasius a oficializat data de 14 februarie ca ziua Sfântului Valentin. Treptat, 14 februarie a devenit ziua în care se făcea schimb de mesaje de dragoste, iar Valentin a devenit sfântul patron al îndrăgostiţilor. Ziua era sărbătorită prin trimiterea de cadouri cu mesaje de dragoste.

  Observăm în ceea ce se întâmplă astăzi o reluare a ideii precreştine cu conotaţii foarte negative, pentru că şi astăzi există asemenea practici care justifică imoralitatea, desfrâul dintre tineri, ideea de căsătorie de probă sau de o zi, ideea de petrecere şi nu ideea de jertfă, de bucurie, de familie întărită aşa cum o vede sfântul Valentin.

Un comentariu:

Ilonely spunea...

Sociologul Alexandru Uiuiu crede că Dragobetele este o alternativă la Sfântul Valentin, însă la fel de comercială ca şi sărbătoarea adusă din occident: „Este o sărbătoare specific Munteniei , asociată cu Drăgaica. Şi-a dobândit notorietatea ca replică la Valentine Day, însă ideea de sărbătoare românească este exagerată şi nicăieri în Ardeal nu s-a ţinut vreodată. Sunt la fel de comerciale ambele", comentează sociologul care a condus vreme de mai mulţi ani Centrul Creaţiei şi Culturii Populare.

Potrivit acestuia sărbătoarea de Sânziene, cu fetele care fac o serie de ritualuri pentru aflarea ursitului este mult mai aproape pentru localnici de ideea sărbătorii iubirii decât Dragobetele.

Sociologul crede însă că preluarea acestei sărbători nu este nici pe departe ceva rău: „ultimele zile ale iernii sunt şi aşa destul de cenuşii, nu e nimic rău în aceste sărbători de import care colorează viaţa. De altfel tot ciclul sărbătorilor de iarnă au apărut tocmai în acest anotimp şi nu vara sau primăvara tocmai pentru ca oamenii să aibă prilej de bucurie", mai crede sociologul.
Să vă iubiţi mult!